Într-un peisaj îngheţat de iarnă blândă, mai mult încremenit de liniştea zilei de final de decembrie, între sărbători, decât de frig, mănăstirile din zona de sud – vest a Bucovinei stăteau ca nişte siluete înalte şi lungi din piatră, tăcute, pline de credinţă şi adevăr creştin, martore la istorie. Venisem cu familia să ne liniştim sufletele după o lungă perioadă de agitaţie şi întâmplarea a făcut să întâlnesc câţiva străini în curtea interioară a zidurilor mănăstirii, care puneau întrebări, vorbeau limbi neînţelese şi încercau să descopere focul celebru al credinţei bucovinenilor, în peisajul îngheţat din iarna uscată. Focul despre care citiseră din cărţi.
Călugăriţele traversau agitate curtea de piatră şi răspundeau răspicat la început într-un dulce grai bucovinean iar mai apoi în toate limbile necesare, făcându-ne să descoperim cu stupoare că ştiau germană, engleză, franceză, spaniolă şi chiar fragmentar limbi rare, în funcţie de omul care le trecea pragul. Mă gândeam atunci cât de puţin cunoaştem despre propriile locuri din ţară devenite adevărate simboluri internaţionale, străbătute de miliarde de paşi de curioşi străini de neam şi de port, străini de tradiţii şi credinţă poate, fascinaţi doar ei ştiind de ce anume. Atraşi ca un magnet inexplicabil în locuri depărtate pe care le poţi descoperi cu inima nicicum cu mintea.
Privind străinii vizitatori şi ascultând vocile calme ale călugăriţelor în frigul din curtea interioară, ascultându-mi proprii paşi pe dalele de piatră după ce am pus o lumânare cu sufletul împăcat şi gândul la bunica dragă plecată mult prea devreme dintre noi, am realizat că ştim din ce în ce mai puţin despre locurile care cândva reprezentau adev ărate puncte de reper în credinţa ortodoxă. O simplă zi de final de decembrie între sărbătorile aşteptate întregul an, o simplă zi rătăcită între tăcerea stropilor de zăpadă îngheţaţi şi numărul extrem de mic al câtorva turişti, m-a făcut să simt şi reamintesc ce ne spunea cândva pedagogul M.Bodochi în institut: ”nu contează numărul spectatorilor din sală, să fie doar doi pe scaune, pentru ei veţi juca şi veţi străluci”. Interesante conexiuni, mi-am spus.
Moldoviţa era în renovare.Sfinţii priveau dintre copertinele din folie transparentă.
Celebra mănăstire din comuna Vatra Moldoviţei este construită aproape de locul în care cu sute de ani în urmă Alexandru cel Bun făcea o biserică veche cu hramul Buna Vestire, prăbuşită în veacul al XVI-lea din cauza unei alunecări de teren. Petru Rareş zideşte mai târziu la 1532 pe locul vechii biserici, o nouă biserică împrejmuită cu puternice ziduri de apărare şi şanţuri de apă. Pisania fixată pe peretele sudic confirmă acest lucru. Mănăstirea Moldoviţa este una dintre cele mai vechi aşezări monahale, cu un important trecut istoric. Originea sa nu este cunoscută cu precizie, însă tradiţia o aminteşte încă din perioada voievozilor Muşatini. Pe ruinele fostelor chilii a fost ridicată în perioada 1610-1612 clisiarniţa (casa egumenească) de către episcopul Efrem de Rădăuţi, pentru păstrarea odoarelor bisericii şi organizarea unei şcoli de copişti şi miniaturişti. Sub domnia lui Alexandru cel Bun, la Mănăstirea Moldoviţa funcţiona un important centru cultural, unde se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti. Cele mai valoroase manuscrise datează din secolul al XV-lea. Activitatea culturală desfăşurată în epoca lui Alexandru cel Bun a continuat şi în secolele al XVII-lea (se remarcă strădaniile episcopului Efrem de Rădăuţi, mare cărturar şi ctitor la Moldoviţa, care a organizat aici o şcoală de copişti şi miniaturişti) şi al XVIII-lea. Biserica mănăstirii păstrează tradiţionalul plan triconc, cu cinci încăperi despărţite prin pereţi cu uşi pe mijloc şi cu sistem de boltire separată la fiecare încăpere.
Spre deosebire de alte biserici moldoveneşti, aici apar elemente arhitectonice noi, cum sunt pridvorul deschis, cu cinci arcade mari care dau măreţie monumentului, tainiţa (încăpere situată deasupra camerei mormintelor) şi semisoclul din jurul bisericii – aceste elemente apar numai la construcţia bisericilor din epoca lui Petru Rareş. Bolţile pridvorului sunt în stil moldovenesc în formă de cruce. Pictura interioară nu se abate de la tradiţie, însă Răstignirea (naos) e socotită cea mai valoroasă realizare pe această temă din bisericile Bucovinei. Se fac în mod curent asemănări cu arta italiană (Coborârea de pe cruce) sau cu iconarii Novgorodului din sec. XV (Plângerea lui Iisus, peretele de nord). În conca altarului, la o masă concavă, Cina cea de taină îl are pe Iisus la centru într-o atitudine plină de căldură. Bogăţia elementelor figurative şi decorative, strălucirea coloritului, sunt impresionante la Fecioara orantă din bolta pronaosului ca şi la Maica Domnului Îndurătoare din timpanul portalului, imagine mai umanizată şi mai tragică decât în orice altă iconografie.
Din punct de vedere artistic, împodobirea bisericilor cu picturi exterioare este o inovaţie. La Mănăstirea Moldoviţa pictura reprezintă un tot unitar de cultură generală – pe lângă scenele religioase. În exterior se pot vedea scene istorice (Asediul Constantinopolului) şi cu aspect cultural (Filosofii antici). Pe stâlpul de pe faţada sudică sunt redaţi sfinţii militari (Sf.Gheorghe, Sf.Dimitrie, Sf.Mercurie). În continuare, pe aceeaşi faţadă, la partea superioară este reprezentat „Imnul acatist”, una dintre cele mai frumoase teme iconografice care se poate vedea la bisericile din Bucovina. Alături de „Imnul acatist” şi „Asediul Constantinopolului” apar şi „Rugul lui Moise” şi Arborele lui Iesei” (temă care ilustrează genealogia lui Iisus şi nu lipseşte de la nici o biserică cu picturi exterioare din Moldova). La baza întregii picturi interioare şi exterioare, care se desfăşoară după un program precis, stă un principiu caracteristic artei creştine – acela de a oferi prin pictură sinteza adevărurilor religiei. Spre deosebire de pictura din secolul al XV-lea, care vorbeşte mai mult prin sobrietate şi simbolism, cea de la Moldoviţa, deşi continuă tradiţia bizantină, are un caracter mult mai realist, narativ. Realismul cu care sunt tratate personajele şi felul în care sunt aşezate în cadrul respectiv, insuflă viaţă scenelor. În întreaga pictură figurile sunt judicios distribuite, urmând să pună în valoare proporţiile armonioase ale bisericii. Siluetele elegante ale personajelor sunt în acord cu suprafaţa curbă a absidelor, în perfectă concordanţă cu arhitectura monumentului.
Catapeteasma este sculptată în lemn, pictată şi aurită, adevarată operă de artă. Partea superioară, până la candele, datează din secolul al XVI-lea, iar cea inferioară din secolul al XVIII-lea.
Muzeul mănăstirii păstrează manuscrise din secolul al XV-lea în care se fac referiri preţioase la modul de organizare a şcolii mănăstireşti, la activitatea culturală în general. Aici au fost caligrafiate, printre altele, Tetraevangheliarul (1613) şi o psaltire (1614).
Jilţul domnesc din vremea lui Petru Rareş (sec. XVI) este cea mai valoroasă operă de acest gen din Moldova, în bună vecinătate cu broderiile dăruite de Voievodul Ştefan cel Mare (sec.XV).
În anul 1785 Mănăstirea Moldoviţa a fost desfiinţată. Până în 1932-1934 când şi-a reluat activitatea ca mănăstire de maici, a suferit numeroase deteriorări. În perioada 1954-1960 Moldoviţa a fost restaurată şi înnoită. Acoperişul a fost refăcut în întregime şi i s-a mărit sarpanta pentru protecţia picturii, au fost degajate bazele turlei pentru a-i evidenţia silueta impunătoare, fundaţiile şi soclul au fost consolidate, iar zidurile, turnurile şi chiliile au fost refăcute.
Frumoase locuri, incredibil de plăcute ochiului, tot traseul spre locul mănăstirii e plăcut vederii, pensiuni pe toate gusturile te îmbie, oameni simpli şi munciţi de griji şi treburi gospodăreşti. Cu nimic nu cred să se fi schimbat ritmul vieţii de atunci, nici portul, nici obiceiurile, nici tradiţia, nici folclorul, nici bucatele, nimic. Sunt ferm convinsă că doar anul este altul în calendar, maşinile care traversează ţinutul îndepărtat al Bucovinei şi hainele de zi cu zi.
În rest, în suflet, suntem tot cum eram atunci. Fie şi numai pentru această certitudine şi merită să înduri frigul şi drumul până la tăcutele locuri bucovinene care în liniştea zilei de Sfânt Ştefan ne-au spus mai mult decât ne-am fi spus dacă şedeam comod acasă lângă sobă şi răsfoiam liniştiţi un album cu oferte turistice. Locurile autentice trebuie descoperite cu efort propriu. Nu prin vorbele altora. Nici măcar ale mele vorbe.
fotografiile autoarei
