Poate să pară un reportaj ciudat, dar v-am descris ce mi-a trezit şi inspirat un loc pe care mi-am propus să îl descopăr altfel, duminica trecută.
Iarna e dată de cel de sus să fie cu nămeţi, cu ger năprasnic, cu testare de limite proprii, iarna nu este un sport iubit de un număr foarte generos de persoane, este anotimpul oamenilor tari, anotimpul oamenilor născuţi la munte care consideră canicula o corvoadă a trupului şi a sufletului comparativ cu îngheţul. Frigul şi viaţa de la munte construieşte caractere puternice şi rezistente, îmi spunea bunicul.
Cam la asta mă gândeam în fiecare iarnă pe care am traversat-o de când a plecat el dintre noi şi, de fiecare dată, am avut un sentiment de conexiune cu tot ceea ce apreciam când petreceam vacanţele împreună, că doar în vacanţe reuşeam să ne vedem mai des. Eram prea mică să-i înţeleg înlepciunea din sfaturi, a plecat mult prea devreme dintre noi acolo ”acasă”, cum spuneau dacii, când murea câte un consătean. Dar albul imaculat care se aşterne de fiecare dată, în fiecare an, peste satul copilăriei mele şi peste toţi munţii dragi pe care-i cunosc, păstrează cumva o legătură invizibilă cu frumuseţea copilăriei pe care am avut-o într-o zonă montană de poveste, cu poveşti lungi seara la gura sobei şi pisici torcând pe prispă, cu luminţe risipite pe dealuri, în ochiuri de geamuri mici, cu sunetul lemnelor trosnind în focuri şi zăpadă scârţâind sub ghete.
Ca să nu mai vorbesc despre cana de lapte cu cacao pe care ne-o făcea bunica dimineaţa şi mirosul de prăjitură cu brânză şi stafide binecuvântat, ca un ritual desăvârşit. E sentimentul de siguranţă perfectă al oricărui copil sănătos. E garanţia sănătăţii sufletului şi a minţii. E echilibrul perfect al acelui fond sănătos de care se face mândru orice neam sau familie. E mai ceva ca o moştenire în testament scris. E absolutul în materie de educaţie. În fiecare iarnă mi se face foarte dor de toate lucrurile astea descrise mai sus şi, cum fiecare an nu seamănă cu cel anterior, mi-am spus că e bine să profit de vreme duminica trecută, să-mi văd din nou ”rădăcinile” şi locurile dragi din amintiri, să pun o lumânare creştineşte pe mormintele neamului şi apoi să văd ce mai e nou prin locuri vechi şi noi.
După atâtea coduri galbene, roşii în culori posibile răspunzătoare de gravitatea condiţiilor meteo, mi-am spus să aleg un traseu mai liniştit cu pârtii practicabile şi sentimentul de odihnă necesar după o săptămână încărcată. Zis şi făcut. Am mers la nou-deschisa pârtie Veveriţa din staţiunea montană Vatra Dornei, unde condiţiile lăudate de amicii care aveau deja vechime de o lună pe pârtia nou construită şi adiministrată de primăria din localitate, promiteau. Mi-am luat echipamentul şi am pornit duminica trecută spre locurile bucovinene mult lăudate să simt realitatea şi să vă dau de veste în caz că e adevărat sau nu.
Despre Austria deja cam toată lumea ştie şi cunoaşte, e frumuseţe, e standard occidental, e respect pentru turist, e cantitate şi variaţiune, e bun gust, e puhoi de lume pe sute de pârtii doar pe un versant dacă te gândeşti la celebri gheţari topiţi încet şi sigur de cunoscuta ”încălzire globală”, dar încă în standard pentru sporturile de iarnă. Şi, cum acolo tradiţia sportului care aduce bani de zeci de ani e deja artă în materie de oferte turistice sau cel puţin ştacheta e foarte sus pentru noi, iubitorii de weekend-uri mărunte, cu pârtii nu extrem de costisitoare, nu extrem de solicitante, nu extrem de performante, mi-am spus că e perfect să gust şi să redescopăr iarna pe munţii din România, unde oricât de mult ar fi de lucru încă şi oricât ne-am lamenta că suntem jalnici, măcar perfecţiunea peisajelor ascunse şi sălbatice, bate celebrele staţiuni europene.
Doar motivaţie să fie şi dorinţă de mişcare, soluţiile ne stau la îndemână. Ca să ucizi comoditatea nu ai nevoie de lux. Depinde de mentalitate.
Suntem norocoşi, mi-am spus în drum spre pârtia de la Dorna, că nu ne bat nici viscolele aici ca să ne îngroape, nu ne bat nici inundaţiile primăvara, avem tot ce ne trebuie să fim puţin feriţi de necazurile care din nefericire s-au abătut peste ţară în iarna aceasta suspect de supărată şi schimbătoare, atipică de-a dreptul pentru zonele de câmpie. Oricâte explicaţii s-ar strădui ”experţii” să construiască pentru anomaliile climaterice, e totuşi cumva paradoxal si firesc în acelaşi timp, şi tot bunicul îmi revine în minte când îmi povestea despre nămeţii de după al doilea război mondial care au făcut legea luni de zile la rând, în iernile din Bucovina, după bunul plac şi cu temperaturi demne de cartea recordurilor, că nu scoteai nici nasul afară la doi metri de uşa sobei. Şi victime au fost şi atunci, şi morţi de frig deopotrivă doar că pe atunci cam nimeni nu ţinea socoteala, făcea parte parcă din destin, din ghinionul sau norocul fiecăruia de trecea sau nu încercarea.
Erau cumva oamenii parcă ceva mai apropiaţi de cele sfinte, erau cumva mai alt soi de aluat, greu de descris în cuvinte de 2012 cu termeni gen wireless, telefonie mobilă, feedback, target sau telecomandă. Nu spun că erau vremuri mai bune. Erau doar altfel. Am strecurat timid aşa câteva crâmpeie de imagine din locul inimii, locul copilăriei dragi din Bucovina, unde tradiţia s-a împletit în sfaturi aşezate cu înţelepciunea bărtrânilor pe care satul îi venerează şi-i respectă iar oraşele moderne ale vremilor noastre îi umilesc şi micesc. Cine a stat o singură vară sau iarnă în liniştea unui sat în sânul familiei o dată doar în viaţă, ştie ce spun. Cunoaşte şi face diferenţa.
Sar aşa de la una la alta, dar asta depănam în gând în drum spre satul alor mei, cam astea gânduri îmi treceau prin minte, le depănam cumva aşa firesc, în ritm molcom aşa cam cum deşira bunica iarna firul de lână din caier şi scotea ditamai minunea dintre mâini la final, de ne miram cei mici cu ochii mari pe lângă sobe şi încercam să pricepem măiestria degetelor. Nu prea pricepeam cum reuşea ea să scoată din grămada pufoasă şi albă ca laptele sfidând gravitaţia, firul elegant şi apoi ghemul care ne dădea garanţia şosetelor de lână pentru care ne încăieram care mai dihai, spre amuzamentul bunicului, cine să le poarte primul şi care sunt mai frumoase şi ale cui vor fi.
De tihna acelor vremuri mi-e dor. Mi-e tare tare dor. Faci comparaţii firesc că vin de la sine în drumuri lungi şi printre peisaje de poveste care te duc şi mai tare în zona lucrurilor simple. Şi te întrebi cumva neputiincios unde doamne s-au pierdut toate astea pe drum şi mai ales de ce?. Asta este cel mai dureros că nu înţelegi şi nici nu ştii cum le poţi păstra.La finalul analizei când ajungi la destinaţie te bucuri cel puţin că le mai ai în amintiri sau măcar că le-ai prins aşa ştirbite oarecumva, că dacă mai dai două generaţii înapoi şi te gândeşti la copilăria pe care au avut-o la rândul lor părinţii, vremurile trebuie că or fi fost cu mult mai spectaculoase decât ni le putem imagina. Şi nu vorbesc acuma despre legende.
Aşadar să nu-mi uit vorba şi să revin la tehnicul prompt al informaţiei care se cere la subiect. La doar 85 de km de Bistriţa se află o recomandare pentru iubitorii sporturilor de iarnă. Pârtia Veveriţa este chiar o bucurie pentru localnici şi pentru cei care-i ”trec pragul” dacă mă pot exprima aşa cumva pitoresc. E nouă şi situată la o altitudine de 1037 de metri. Cu o lungime de 854 de metri, teleschi, nocturnă şi trei tunuri de zăpadă, dornenii se pot deja lăuda că e un început promiţător pentru viitoarele competiţii regionale la standarde normale deja, depinde de nivelul pregătirii celor la care ne adresăm. Un bilet pentru o urcare are un preţ de 4 lei, abonamente încă nu se fac, mi-au spus administratorii găsiţi la faţa locului, încă nu e rentabil, a abia deschisă de nici un an, anul trecut văduvită de zăpadă, abia anul acesta intrată complet în circuit, e cumva firesc probabil să nu avem pretenţii.
Ca orice produs nou pe care îl testezi pe piaţă organizatorii sunt cumpătaţi. Nici lacomi cum mi s-au părut vecinii cu pârtiile lipite haotic în două linii de cablu unde plăteşti 10 lei ca să urci o dată , adică ai la dispoziţie două linii de cablu cu urcare de jos de lângă hotel Bradul şi Călimani cu cost pe un bilet de 5 lei de urcare dar dacă vrei să ajungi sus la capăt de pârtie mai dai 5 lei că cea de a doua linie este abia pornită de la mijloc de pârtie ”de la ştacheţi”, cum spun localnicii. Deci plăteşti de douăori ca să cobori o dată. Curată hoţie privită indulgent cu bun simţ. ”E pârtie privată”, mi s-a spus modest la îmbarcare de câtre fata de la ghişeul de bilete, ”dacă doriţi ceva mai modest urcaţi pe Veveriţa, că aia ţine de primărie’‘. De parcă privaţii sunt net superiori. Încă nu testasem Veveriţa dar când am descoperit-o am sesizat diferenţa. Culmea paradox.
E şi mai bine întreţinută pârtia, bătută cu ratracul la cel mai mic strop de zăpadă căzut, e şi mai ieftină, e şi mai sus. E nivelată ca în palmă, suficient de abruptă ca să apuci să simţi fiorul puţin cam scurtă în lungime dar largă şi cu o panoramă de vis. Mi-a tihnit. Cam asta am simţit după o zi de ture. Că nu te dumireşti din doar câteva ture. M-am bucurat că în sfârşit s-a deschis şi că deja erau pe schiuri bucureşteni, sudişti, ardeleni şi mulţi localnici. Frumos. M-am legat în vorbă cu un domn în vârstă din zonă, care schia de doar doi ani şi era fericit că descoperise sportul zăpezii cumva târât de prieteni şi soţie, el mare iubitor de gheaţă şi patine în realitate şi chiar cu rezultate prin campionate la tinereţe. Era fericit ca un copil cu ochi mari şi luminoşi urcând încet pe cablu în peisajul de vis, ca fulguia aşa uşor de tot spre finalul după amiezei şi soarele apunea deja timid la orizont.
Era hotărât să facă cel puţin vreo douăzeci de ture, aştepta cu multă curiozitate nocturna să se aprindă şi îmi povestea învolburat cât de mulţumit era de redescoperirea cumva a copilăriei pierdute. Curată, îngrijită, nu aglomerată, cu personal de întreţinere pozitiv şi bucuros de oaspeţi, aşa am descoperit pârtia Veveriţa. Nu trebuie să fie toate lucrurile negre şi cernute în ţara asta largă. Depinde cum priveşti şi ce alegi să vrei să vezi din tot ce te înconjoară.
Închei descrierea cu invitaţia la fotografiile de mai jos să fie admirate, ele vă spun tot ce nu am reuşit personal. Amănuntul simpatic fiind căţelul din imagine cu stăpâna sa, extrem de atentă la fiecare gest al curajosului ”sportiv”, relaxată într-un final de sejur în şezlong, la un vin cald, sus în vârful pârtiei, unde căţelul din imagine evadase probabil din locul de ”cazare’‘ şi urcase pârtia în galop cu codiţa fluturând fericit, nedezlipit de piciorul schioarei, spre amuzamentul turiştilor care au surprins momentul. Haios şi simpatic, aştepta laudele binemeritate la final de cursă lăsându-ne imaginea de campion necuvântător, văzându-l cum se luptă cu omătul.
(fotografiile autoarei)
