„Acela care nu s-a văzut pe sine niciodată nu ştie ce e teama. Care este felul corect în care trebuie înţeles, n-aş putea să spun, mărturisesc, dar m-a impresionat şi mi-a indus o stare asemănătoare cu a unei persoane în spiritul căreia pluteşte un înţeles, o amintire sau un cuvânt, dar care nu poate încă desluşi, contura acel înţeles, acea imagine sau acel cuvânt… S-ar putea să fie o referinţă la frica, la spaima provocată, de două ori neaşteptată: în timp şi ca imagine, ca spectacol. Apoi, întâlnirea aceasta cu sinea ta poate – desigur, la limită – merge până la întâlnirea cu Chipul cel Sfânt al tău, ceea ce, evident, ar stârni o emoţie singulară, teribilă, care s-ar manifesta probabil cu lacrimi de bucurie, dar şi cu temeri. Ne-am putea întâlni însă, presupunere încă mai probabilă, şi cu infernul din noi, cu chipul smolit de păcate şi de urâciune; şi atunci, altfel de lacrimi vor curge şi alte spaime ne vor bântui…[1].
Într-un memoriu scris de tatăl unei copile, care sub îngrijirea lui Mesmer[2] îşi dobândise vederea pe care ani de zile medicii din Viena nu reuşiseră să i-o redea, se spune un fapt tulburător. În paranteză fie spus, vindecarea a produs atunci un scandal. Iată pasajul la care ne referim: <Ea fu într-un fel înspăimântată şi spuse: E teribil să vezi! Oare acesta este chipul omului?>. restul nu mai are importanţă, dar merită reţinută mirarea oarbei care vede pentru prima oară. Propoziţiunea se cere întâmpinată cu prospeţimea cu care trebuie întâmpinat un act de sinceritate, un act spontan în stare să comunice un lucru delicat care surprinde, deoarece ne relevează brusc pe noi, oamenii, într-o ipostază necunoscută şi poate ireductibilă; un fulger care a luminat pentru o clipă un peisaj interior care nu va mai fi niciodată luminat, rămânând definitiv înghiţit, ca o taină. Momentul trebuie păstrat, atât cât este posibil, în prospeţimea şi unicitatea lui. El nu va mai putea fi evocat decât foarte greu, şi numai cu mijloace de artist, căci orice comentariu obişnuit îl va dizolva în banalitatea întâmplărilor cotidiene, fără relief, fără conţinut revelatoriu.
E teribil să vezi! Oare acesta este chipul omului? Ce s-ar mai putea adăuga?! Nimic! Încredinţăm această fulgeraţie meditaţiei fiecăruia”[3].
[1] ALEXANDRU MIRONESCU, Calea inimii – Eseuri în duhul Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 178.
[2] Epoca modernă a hipnozei si hipnoterapiei într-adevăr începe cu Franz Anton Mesmer (1734-1815), medic vienez, care a plecat cuvântul „mesmerism” pentru posteritate. Din diverse motive, el a dat, de asemenea, hipnoza, mai degrabă reputaţia unsalubrious care încă persistă în unele trimestre astăzi. Ca un om tânăr, Mesmer a studiat teologia şi de drept înainte de a trece la medicină. Teoria care a făcut numele său şi a asigurat notorietatea lui a fost aceea a „magnetismului animal”, ceva care a avut originile sale în teza sa de doctorat, realizate la Universitatea din Viena în 1766. Mesmer a fost puternic influenţat de lucrările lui Isaac Newton şi teoria gravitaţiei. El a teoretizat că „maree” influenţe ale planetelor operează, de asemenea, pe corpul uman printr-o forţă universală, pe care el a numit „magnetism animal”. În momentul în care a fost scrisă, teza lui Mesmer trezit nici o controversă, iar la vârsta de 33 ani, el a mers pe pentru a găsit o practică perfect convenţional în Viena.
ALEXANDRU MIRONESCU, op. cit., p. 179.
