Adică pe munte, aşa ca în mai toate finalurile noastre de săptămână. ”Se înşală cel care crede că o privelişte e aceeaşi, că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă...” Mihail Sadoveanu.
Puţini ne cunosc cu adevărat, puţini ne ştiu pasiunile, hobby-urile, bucuria de a fi împreună cu prieteni în munţi, bucuria de a face efort împreună printre troiene de zăpadă, printre dealuri ascunse în locuri de poveste. Traversând imposibilul. Îmi place să descriu lucrurile simple şi frumuseţea unor momente împărtăşite cu prietenii care iubesc aceleaşi lucruri. A venit mult aşteptata zăpadă, binecuvântată şi iubită când vine cu măsură, detestată şi hulită când o depăşeşte.
În weekend-ul trecut a fost un caz fericit. Feeric chiar. Să vezi peisajele de care am avut noi parte e puţin spus. Să simţi lumina, frigul care muşcă din piele, crivăţul sau lumina, oboseala genunchilor de la efort, permanenta luptă cu tine însuţi în depăşirea limitelor, să ştii când te opreşti şi pentru ce, unde şi pentru cât timp, cum calci zăpada, în ce ritm îţi dozezi efortul şi unde trebuie să ajungi, ce haine schimbi şi ce laşi pe tine, câtă apă bei şi mai ales ce să NU faci, sau toată nebunia încremenită într-un alb perfect, e foarte greu de descris în cuvinte. Cum să vă spun…e binecuvântare. Odată ce începi nu mai renunţi. E dependenţă curată.
E un sport greu, nobil, elegant, unic. Calci locuri sub tălpi prin care nu trec decât sălbăticiunile cel mult. Şi e un privilegiu. Treci prin locuri virgine, niciodată la fel. Totul e unic. Câteodată eşti vrăjit şi parcă ţi-e teamă să vorbeşti de frică să nu rupi vraja. Aspiri cu nesaţ în suflet peisajul când faci o pauză de respiro şi mulţumeşti pentru generozitatea naturii că te primeşte. Plin de păduri de argint troienite în jur, soare în culori diferite, apus sau răsărit, ameţeşti de fiecare dată când te opreşti să admiri la buza unei căni de ceai fierbinte minunea din jur.
E cu atât mai fascinant cu cât singur te pregăteşti de aventură, singur îţi pregăteşti echipamentul, singur îţi iei strictul necesar în rucsac, nimic mai mult, nimic în plus, totul calculat şi gândit la eficienţă maximă, totul împachetat pentru durata maximă a ceea ce îţi propui.
Noi nu am ales un traseu greu de data aceasta. Întâmplarea a făcut să ajungem în Bucovina cea molcomă, în zona Cârlibabei. Nu sus pe creste înalte, unde fuseserăm de atâtea alte zeci de ori, ci mai uşurel, mai printre dealuri de munte munte, în climă rece mai la nord, unde sus în saturi izolate numite cătunuri de localnici era curent electric din timpul comunismului, nici nu-ţi venea a crede. Adevărate apariţii în echipamentul nostru modern desprins din catalog urban, fără să pomenesc vreun brand celebru aici, dar recunoscători pentru valoarea echipamentului bine făcut care şi-a dovedit de fiecare dată eficienţa, mai ales în vreme de viscol sau ger sub limita decenţei. Nu spune nimeni că este accesibil financiar, nu spune nimeni că este obligatoriu, dar pe principiul că investim o dată pentru ani buni, s-au făcut eforturi şi ne-am dotat în timp cu tot ce este necesar, ştiind exact de ce şi pentru când anume. Dar, aproximând, cred că mă pot aventura în cifre şi, făcând un calcul rapid a ceea ce ar însemna să te dotezi corespunzător cu echipament de schi de tură (schiuri, beţe, piele de focă, bocanci speciali, rucsac, legături schi) ajungi lejer la un cost de 800 de euro, depinde de cât de pretenţios eşti şi cât de sofisticate sunt detaliile şi garanţia a ceea ce alegi.
Ca să nu mai adăugăm şi costul hainelor necesare unui astfel de sport, unde mai putem pune suma de încă 500 de euro, şi uite aşa rotunjim totul la 1400 de euro. E mult. E scandalos vor spune mulţi. E puţin şi nerealist vor spune cei tociţi de experienţă şi încercări, încercaţi de munte şi căliţi în egală măsură, pentru că ei sunt singurii care cunosc cu adevărat ce face diferenţa între un echipament de calitate şi unul mai puţin pretenţios dar pe buget, sau diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Schiul de tură necesită o foarte bună pregătire fizică şi mentală, cât şi buna cunoaştere a muntelui în anotimpul alb. De multe ori, acesta implică navigarea şi găsirea de rute în zone cu potenţial de avalanşă. Este de o reală importanţă ca echipa să aibă experienţă în citirea zăpezii, să cunoască tehnicile de salvare în condiţii de iarnă. Ascensiunea pe schiuri a unei pante înclinate presupune aderenţa schiului la zăpadă, ceea ce se traduce prin faptul că în momentul încărcării, acesta alunecă numai în faţă, nu şi în spate. Schiurile de tură actuale folosesc însă pentru aderenţa la urcare pieile de focă, care sunt de fapt fâşii de material textil ale cărui fibre au o inserţie oblică, care le permite alunecarea unidirecţională. Schiul de tură alpin modificat – reprezintă de fapt echipament de schi alpin, cu menţiunea că acesta poate fi folosit şi pentru tură prin inserţia unei legături care permite eliberarea călcâiului în cazul urcării unei pante înclinate. Dezavantajul este că acest tip de echipament este destul de greoi şi rigid, devenind foarte incomod în traverse lungi şi urcări de pantă.
Primele competiţii de schi-alpinism au apărut încă din anii ’20, în prezent Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism (UIAA) făcând demersurile necesare pentru introducerea acestui sport la Jocurile Olimpice, începând din anul 2018. Eu am descoperit frumuseţea acestui sport graţie unui foarte bun amic, Doru Munteanu, care cred că a molipsit foarte mulţi bistriţeni, i-a molipsit pe foarte mulţi dintre amicii mei cu sporturi rare. Mă refer la rafting, la caiac de lac şi caiac de râu sau schi de tură. Sunt mulţi ca el. Graţie echipei lui şi a sfaturilor extrem de bine documentate, graţie regulilor impuse şi respectate, am reuşit să excelez uneori în direcţia unor sporturi rare, fără prea mulţi adepţi atunci.
Am descoperit târziu bucurii la care Occidentul e specializat deja de zeci de ani în competiţii, iar iubitorii de adrenalină ai comunităţii sportive bistriţene au deja rezultate vechi în palmaresul personal, uneori chiar mai valoros decât cel internaţional, competiţional. Sunt mulţi. Nu ies în faţă decât la insistenţe şi lîngă oameni de încredere. E greu să-i scoţi din anonimat, e greu să-i dai de exemplu, cel mult probabil indirect. E greu pentru că sunt oameni puternici, oameni de valoare, cu calităţi morale, lor nu le place să se laude şi nici să-i laude alţii. Îşi văd de drumul şi menirea lor.
Dar nu voi vorbi acum despre ei. Doar mă gândesc la ei şi îmi face bine să-i ştiu acolo unde sunt mereu, pe munte. Iar ceea ce fac ei, în timp, devine impecabil. Iar ceea ce ei îţi spun la foc de tabără seara în oboseala de după efort la ”uşa cortului” e spus din suflet şi din experienţă. Ceea ce ei spun e verificat şi autentic. Îţi e mai mare dragul să-i asculţi, sunt enciclopedii ambulante, unii dintre ei au văzut lumea aceasta în lung şi în lat nu cu imaginaţia, ci cu piciorul. Iar practica acelor locuri face cât o mie de cuvinte. Cu naivitate, cumva, sper că poate am reuşit să deschid apetitul contactului cu natura la modul sănătos şi simplu, perfect precum imaginile de faţă, alese din două ture simple. Ambele din Bucovina mea dragă, dar în timpuri diferite. Pe noi, muntele nu ne oboseşte niciodată. E adevăr.
(fotografiile autoarei)
