Home Jurnal de călătorie Sfinţi printre oameni la Curtea de Argeş

Sfinţi printre oameni la Curtea de Argeş

by admin
414 views

Fără credinţă şi fără dragoste suntem Nimic.

Credinţa a fost din cele mai vechi timpuri o calitate preţioasă la români. La ea acasă, în ţara noastră credinţa şi-a croit cărare şi glas în cele mai diverse forme artistice, în cele mai variate moduri. O diversitate greu înţeleasă chiar şi de noi pe de o parte şi pe de altă parte mai ales de străinii care ne vizitează ţara, dacă ne rezumăm la a descrie, de exemplu, doar aspectul arhitectural al lăcaşelor de cult. Mixte elemente latino- bizantine lasă trecătorii pătrunşi de frumos fără cuvinte. Şi nu puţine sunt exemplele, aici gândindu-mă la mănăstiri.









Pentru că nu există judeţ în ţara aceasta mare şi largă care să nu ne atragă atenţia prin vreun diamant de credinţă măiastru sculptat în piatră. Nu există petec de pământ românesc fără lumină şi credinţă. Cam asta cred după numeroasele excursii prin ţară. Dincolo de ce spun gurile rău intenţionate, dincolo de ce spun statisticile, dincolo de ce spun cei interesaţi să dezbine, să distrugă, să manipuleze. Dincolo de ce spun cei interesaşi să ne facă să credem altceva. Poate există risipite doar accidental suflete fără credinţă mai degrabă în marile metropole, sau poate chiar prin oraşele mai mari sau mai mici dar nu există locuri la sate fără  puncte de rugăciune în această ţară. De parcă toată esenţa noastră românească are un soi de cod secret genetic care ne îndrumă spre lumină din vremuri străvechi. Nu excelăm doar la măreţe mănăstiri sau biserici din piatră în pur stil bucovinean, moldovenesc, maramureşean sau apusean. Excelăm inclusiv la micuţe biserici din lemn vechi ascunse în cele mai greu accesibile cătunuri, în te miri ce unghere de munţi izolaţi de civilizaţie sau dealuri la margine de graniţe. Acolo e cel mai viu sentimentul. Îl vezi în ochii copiilor mai ales, care traversează din direcţie opusă ţie aceeaşi cărare, îl simţi din felul cum înclină capul politicos să te salute abia şoptit cu respect şi bucuroşi de chipuri noi în lumea lor, învăţaţi de acasă de mici să fie gazde bune. Acolo simţi sfinţii plimbându-se printre oameni. Te întorci acasă complet revigorat.








De numele Argeş sunt legate foarte multe legende şi poveşti, de la povestea Anei lui Manole cea zidită în pietrele credinţei, la legenda locurilor cu denumirile văilor din care s-au tras meşterii cei fără de pereche de cu har în ale meşteşugului sculpturii în piatră, precum Valea lui Anghel, Valea lui Dan, Valea lui Stan, Valea lui Gan şi Valea lui Sas, sau legenda naşterii izvorului cu apă vie în punctul în care s-a prăbuşit trupul neînsufleţit al legendarului Manole. De la sensurile mitice şi magice ale sacrificiilor de umbre şi suflete în piatra de altar ca preţ plătit cerului pentru întărirea credinţei viitoare şi rezistenţei construcţiei în timp, până la reale dovezi ale ”unor sacrificii reale, căci, după documentarea lui Sartori, la temeliile multor biserici s-au găsit multe schelete de copii” (M. Eliade, Copilul şi orfanul). Cu trecerea timpului şi odată cu evoluţia mentală a omenirii, sacrificiul uman la construcţii a fost înlocuit cu sacrificii animale, trecând peste o etapă intermediară numită în Basarabia de Nord ”luarea umbrei’‘ : ”celui care i s-a măsurat umbra şi măsura a fost zidită în temelie, moare curând”. Real sau nu, de origine păgână sau doar tradiţie ancestrală, zidirea Anei lui Manole în zidurile Mănăstirii Argeş într-unul din pereţii care susţin din punct de vedere arhitectonic, greutatea întregului edificiu, este mai mult decât o simplă baladă populară. Aşa ca un soi de diferenţă între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede. Ceea ce este în lumină şi ceea ce este ascuns. Unele taine au rolul să rămână taine pentru că numele ascuns al unei biserici era şi este încă un vechi obicei grecesc.

O tradiţie veche spune că cetăţile greceşti aveau la temelie o inscripţie ascunsă (ezoteric) diferit de numele cunoscut (exoteric) al acesteia. Poate că numele scret al Mănăstirii Argeşului, ce poartă hramul ”Adormirii Maicii Domnului”, nume care ar sta în zidul construcţiei precum soţia lui Manole cu pruncul în braţe, la temelia bisericii, conferind astfel în mod simbolic un temei al lumii, nu este în fond chiar atât de bine ascuns ori poate doar avem, cu naivitate, pretenţia că ştim. 








Un oraş, o biserică, o lume, îşi are temeiul şi este susţinută de existenţa unor valori, ele fiind întâi de toate ”piatra din capătul unghiului”. Magnifice ziduri are Curtea de Argeş.




Vechi loc al sediului primei Mitropolii a Ţării Româneşti, începută în 1514 din vremea lui Neagoe Basarab din vrerea sa de a creea ”un monument fără seamăn de frumos”, lucrările au luat sfârşit trei ani mai târziu la 7 ianuarie 1517, din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale şi mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii nu a putut fi finalizată înainte de trecerea în nefiinţă a domnitorului. Preia misiunea ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi, care şi menţionează numele zugravului Dobromir la 10 septembrie 1526, artist fără seamăn al acelor vremuri, mănăstirea devenind astfel ”una dintre minunile lumii” în descrierile de mai târziu ale lui Paul de Alep (1654). Prin urmare acum mai bine de 490 de ani, Neagoe Basarab dornic să îşi dovedească autoritatea şi credinţa, avuţia şi patriotismul, hotăra zidirea unei mănăstiri măreţe care să rivalizeze sau să întreacă în frumuseţe tot ceea ce se construise până atunci. Şi s-a ţinut de cuvânt. O spune nu doar originalitatea baladei meşterilor ”nouă calfe mari, meşteri şi zidari, şi cu Manole zece, care-i şi întrece”, o spune nu doar legenda sacrificiului Anei cu pruncul nevinovat drept preţ suprem, care face sufletul fiecărui român să se înfioare la auzul întâmplării, o face şi perfecţiunea porporţiilor de piatră, bogăţia decoraţiunilor interioare şi exterioare.




Este o bijuterie arhitectonică. O spun toţi ochii ce au avut privilegiul să o zărească. O spun toate inimile care i-au trecut pragul. Nu este doar o legendă. E dovada sacrificiului suprem, este expresia sentimentelor acestui popor care a înţeles din cele mai vechi timpuri ce înseamnă jertfa. Nu este un simplu locaş de închinare şi rugăciune. Este un simbol suprem al eleganţei şi rafinamentului gustului acelor epoci, este dovada vie a lucrului bine făcut care dăinuieşte în timp, este o poartă care deschide suflete şi fac ochii să privească direct cu inima. Când treci pragul mănăstirii eşti copleşit.




De parcă nu era totul suficient de grandios prin cele descrise deja, copleşirea ţi-e dată cred şi de statutul de necropolă regală pe care îl ia mănăstirea începând cu anul 1914, aici fiind înmormântaţi regii şi reginele României: Carol I şi Elisabeta, Ferdinand şi Maria, precum şi Carol al II-lea (nu însă şi Regina Elena, care este înmormântată la Lausanne, Elveţia).




Probabil locul e celebru şi datorită prezenţei pentru prima dată pe acest pământ, al vreunui Patriarh din Constantinopol, Teoplit, venit pe 14 august 1517 la Sfinţirea Mănăstirii Argeş, alături de însuşi Neagoe Basarab, însoţit de familia sa, curteni, boierii ţării, arhimandriţii şi egumenul mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, alături de Mitropolitul Macarie şi mult popor venit din toate colţurile ţării. S-a stat o noapte întreagă în rugăciune până la ivirea zorilor. Privind picturile de pe pereţii interiori ai bisericii, privind la straiul cel ales cu fir de aur şi la chipurile domnitorilor acelor vremuri, poţi doar puţin să întrezăreşti din frumuseţea celor ce trebuie să fi fost atunci cu adevărat, din descrierile cărturarilor martori. Prilej de afirmare a ortodoxiei şi unităţii bisericii cum nu se mai văzuse până atunci, fusese momentul de sfinţire prin prezenţa la un loc a atâtor ierarhi, preoţi şi călugări ai acelor vremuri. Moment de mare reuşită diplomatică. O lecţie peste timp şi pentru istorie. Iar noi astăzi, la peste jumătate de secol, privim la dovada peste timp a aceloraşi pietre şi podoabe de artă migălos sculptate în piatră, aşa cum a ieşit din mâna meşterilor lui Neagoe Basarab, o linie de dantelării arhitectonice în cel mai curat stil bizantin, în timp ce elementele decorative care-i împodobesc exteriorul  dezvăluie infleunţe ale artei armene, persane, georgiene sau arab.



Cu toate acestea, aici totul alcătuieşte o perfectă şi armonioasă unitate. Multe stricăciuni au trecut în timp peste locaşul de cult, de la primejdii precum jafurile, la cutremure, stricăciuni ale vremii, incendii şi pagube. De-a lungul timpului domnitori cu suflet de aur au păzit la trecerea ei în timp precum Matei Basarab sau Şerban Cantacuzino. Tot aici regăsim mormintele ctitorilor principali ai mănăstirii : Neagoe Basarab (1521), Doamna Despina (1554), Doamna Stana (1531), fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Stefăniţă Vodă, Radu de la Afumati (1529), soţul Doamnei Ruxandra fiica lui Neagoe Basarab. Deosebită însemnătate şi valoare istorică îşi are locul. E atât de greu de descris în cuvinte simple ceea ce vede şi simte inima. 




Voi încheia pledoaria mea pentru Argeş cumva cu începutul care ar fi trebuit să sune cam aşa: la poalele sudice ale Munţilor Făgăraş, la poalele fumoasei zone montane a părţii de nord a judeţului Argeş, într-o frumoasă aşezare veche de vatră dovedită din primele atestări documentare de secol IV-III î.e.n., atunci când dacii îşi aveau locaş de căpătâi conduşi de căpetenia Dromichaites, într-un loc vechi care mai târziu îl găzduise pe măreţul Seneslau, conducătorul unei formaţiuni statale după cum apare pe diploma cavalerilor ioaniţi, într-un loc scăldat de basme şi legende care vorbesc despre Negru Vodă şi de Litovoi la 1290, într-un loc care l-ar fi găzduit pe însuşi Basarab I până la 1330, se afla o frumoasă aşezare veche numită din vremuri uitate de timp Argeş. Aşa începe povestea noastră şi tot aşa de firesc şi simplu vă las pe dumneavoastră s-o încheiaţi, dar numai după ce treceţi munţii care străjuie Transilvania, vă bucuraţi de frumuseţea peisajelor şi a aceluiaşi grai de demult, după ce treceţi pragul şi pătrundeţi printre mormintele tăcute din piatră până lângă altar. Doar din acel punct e bine să continuaţi povestea. Până atunci însă închei aici cu un fragment din balada Monastirea Argeşului care spunea prin vocea voievodului atât de frământat ”Iată zidul meu, Aici aleg eu, Loc de monastire, loc de pomenire. Deci voi meşteri mari, Calfe şi zidari, Curând vă siliţi, Lucrul de-l porniţi, Ca să-mi ridicaşi, Aici să-mi duraţi, Monastire nală, Cum n-a mai fost alta, Că v-oi da averi, V-oi face boieri, Iar de nu, apoi, Voi zidi pe voi, Voi zidi de vii, Chiar în temelii!” iar după sacrificiul suprem al dragostei, dragei lui soţii şi prunc în zidul mănăstirii, continuă tragic spre final, parcă dându-i o şi mai amplă valoare ”Manoli, Manoli, Meştere Manoli, Zidul rău mă strânge, Ţâţişoara-mi plânge, Copilaşu-mi frânge, Viaţa mi se stinge!, Manea se pierdea, Ochii-i se-nvelea, Lumea se-ntorcea, Norii se-nvârtea, Şi de pe grindiş, De pe acoperiş, Mort bietul cădea!, Iar unde cădea, Ce mi se făcea?, O fântână lină, Cu apă puţină, Cu apă sărată, Cu lacrimi udată!”.





(fotografiile autoarei)

You may also like

Leave a Comment