Sătui de salariile mici, de condiţiile de lucru, dar şi de un sistem mereu bolnav, mii de medici părăsesc România în fiecare an. Au renunţat să mai creadă într-un viitor aici, iar unii îşi fac bagajele încă din perioada rezidenţiatului.
Într-un astfel de context, doctorul neurochirurg Ştefan Mindea a ales să se întoarcă în ţară împreună cu familia, după mai bine de trei decenii petrecute în Statele Unite. Avea puţin peste 4 ani când a plecat din ţară împreună cu părinţii, iar la aproape 40 de ani se poate lăuda cu o carieră de succes la Stanford şi cu un loc în topul celor mai buni 5 chirurgi ai spitalului american. A lăsat confortul şi toate beneficiile în urmă pentru pacienţii români cu care, spune el, are o legătură specială.
Astăzi, Ştefan Mindea operează la cele mai înalte standarde în Bucureşti şi Constanţa şi se pregăteşte să devină şi doctor de suflete. Neurochirurgul slujeşte ca diacon la biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Constanţa, iar după ce va absolvi studiile Facultăţii de Teologie, va deveni preot.
Gabriel Tudor (Asociaţia “Salvează o inimă”): Sunteţi cunoscut pentru performanţele remarcabile în domeniul neurochirurgiei. Aţi fost la Stanford mai bine de trei decenii, unde aţi înfiinţat şi secţia de operaţii minim-invazive. Vă număraţi printre primii cinci cei mai buni chirurgi de acolo. Aveaţi practic o viaţă împlinită, trăiaţi „visul american”. Ce v-a determinat totuşi să lăsaţi „ţara tuturor posibilităţilor” pentru România, de unde – ştim foarte bine – tot mai mulţi medici aleg să plece?
Prof. dr. Ştefan Mindea: Din punct de vedere material, într-adevăr, era o situaţie deosebită. Din punct de vedere profesional, Stanford mi-a oferit foarte multe avantaje şi ocazia de a demara o carieră frumoasă în neurochirurgie, dar lipsea un anumit contact cu pacientul. Am observat acest lucru când am avut şansa de a opera în România. Am văzut clar că este nevoie de oameni pregătiţi. Sunt foarte mulţi pacienţi cu tumori cerebrale, cu afecţiuni la coloană şi mi-am dorit să împlinesc dorinţa de a face ceva pentru pacienţii români prin ceea ce am făcut la nivel de performanţă în America. Slavă Domnului, am găsit ocazia, soţia mi-a respectat decizia, am mers înainte şi ne bucurăm foarte mult.
Copiii ce au spus? Până la urmă, plecau de la mai bine…
Isabella, în vârstă de 12 ani, s-a opus puţin ideii, din cauză că îşi făcuse prietene la Şcoala „Sf. Ioan Maximovici” în San Francisco, şcoală ortodoxă, cu 4-5 copii într-o clasă, o şcoală fantastică. Dar, treptat, a înţeles că nu mergem din motive neserioase, ci pentru o misiune de a face ceva pentru alţii şi, fiind matură, a înţeles acest lucru, a acceptat şi chiar s-a integrat foarte bine aici.
Ajuns înapoi în ţară, aţi hotărât să împărtăşiţi din experienţa, talentul şi profesionalismul acumulat în mai bine de trei decenii în Statele Unite. Cum aţi simţit trecerea de la un sistem medical bine organizat şi bine finanţat la cel românesc, unde sunt mari probleme?
Diferenţa este că în State sistemul sanitar este foarte bine pus la punct şi oferă foarte mult medicilor. Îi sponsorizează pentru a participa la diverse conferinţe, totdeauna sprijină dorinţa medicului de perfecţionare. Din păcate, în România sistemul nu este bine pus la punct şi vedem acest lucru prin faptul că foarte mulţi medici părăsesc ţara. Sigur că dorinţa tuturor este să găsească medici deosebiţi în România, dar sistemul nu le oferă nici un salariu bun, nici conferinţe sau alte obiective pentru a progresa în educaţia şi capacităţile lor şi, din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare problemă. Sunt multe cerinţe din partea sistemului, dar medicilor nu li se oferă ajutorul necesar pentru a ajunge la o anumită performanţă.
Veneaţi de la a patra universitate ca valoare din lume şi totuşi statul v-a cerut să vă echivalaţi studiile. Aţi întâmpinat obstacole? Cât a durat acest proces?
Procesul a durat suficient de mult, aproape un an. Erau probleme în sensul că fiecare document trebuia eliberat oficial, cu ştampilă. Am avut foarte multe dintre lucrurile solicitate, dar fiindcă sistemul nu era foarte clar în privinţa celor strict necesare, apărea pe parcurs nevoia altor documente pentru care a trebuit să călătoresc suplimentar ca să le obţin. În final am reuşit, mi s-a acordat dreptul de liberă practică şi mă bucur că pot să profesez ca neurochirurg în România.
Ce a urmat după ce aţi trecut de birocraţie? Unde aţi lucrat pentru prima dată?
Am venit la Spitalul Monza pentru o scurtă perioadă şi apoi am avut ocazia de a-l cunoaşte pe domnul Marcu de la Spitalul Medlife şi am înfiinţat o secţie de neurochirurgie acolo. Sunt foarte mulţumit şi mândru în sensul bun al cuvântului, pentru că înainte nu era neurochirurgie la Medlife. Acum, deoarece locuiesc în Constanţa împreună cu familia, voi demara un proiect prin care vom oferi servicii de foarte înaltă calitate. Dorim să aducem neurochirurgia în zona Dobrogei, a Tulcei. Este foarte important pentru mine, mai ales că întotdeauna mi-am dorit să contribui la binele comunităţii în care locuiesc.
Ce presupun operaţiile minim-invazive pe care le realizaţi şi pe care, de altfel, puţini se încumetă să le facă?
Intervenţiile minim-invazive sunt cele care tratează afecţiuni cerebrale, cum sunt tumorile, şi leziuni sau afecţiuni la coloană. Ideea principală este să păstrăm cât mai mult din ţesutul respectiv sănătos, să nu tăiem prin muşchi, să nu creăm cicatrice, nevralgii sau dureri post-operatorii. Foarte mulţi pacienţi, când se operează la cap sau la coloană în România, au diverse sechele. Tehnica minim-invazivă implică aparatură de vârf cu neuromonitorizare şi alte tehnologii deosebite, pentru a oferi pacientului maximă siguranţă în timpul operaţiei şi o recuperare cât mai rapidă după intervenţie.
Unde pot fi realizate la noi, în ţară aceste intervenţii şi despre ce costuri este vorba?
Intervenţiile pot fi realizate în Bucureşti, unde ofer consultaţii la Spitalul Medlife, şi în Constanţa, la Spitalul OCH (Ovidius Clinical Hospital). Costurile depind de fiecare centru. Ţin de manager, dar în mare sunt cuprinse între 1.500 şi 3.000 de euro pentru diverse probleme. Sunt costuri foarte rezonabile, având în vedere că aparatura necesară pentru intervenţiile minim-invazive o depăşeşte cu mult pe cea din neurochirurgia clasică.
Şi dacă am compara cu Statele Unite?
E foarte greu acest lucru pentru că plăţile în State se fac prin asigurările private, deci pacientul nu plăteşte o sumă direct din buzunar sau, dacă o face, plăteşte doar o mică parte. Din această cauză nu avem cum să comparăm.
Pentru că tot vorbeam mai devreme de operaţii pe creier, Asociaţia “Salvează o inimă” a ajutat un tânăr de 20 de ani să strângă banii necesari unei operaţii pentru neurinom acustic vestibular stâng. Ce înseamnă acest diagnostic?
Un neurinom este o tumoră benignă care apare lângă nervul auditiv, poate afecta şi nervul facial şi poate crea sechele: pacientul îşi pierde auzul, are tinitus, are dureri de cap. Leziunea poate fi tratată în două moduri: în primul rând cu radioterapie, dar şi cu intervenţii la creier. Poate să fie şi o intervenţie minim-invazivă, facem un volet extrem de mic, accesăm tumora şi o extirpăm. Cel mai mare risc al intervenţiei vizează nervul auditiv. Ştim din diverse publicaţii că 50% dintre pacienţi au auzul afectat după operaţie. Acest lucru trebuie luat în vedere când sugerăm o intervenţie sau un anumit tratament, mai ales pacienţilor tineri care îşi asumă acest risc important.
Nicu Pavîl s-a operat în Germania, la Hanovra, dar putea fi operat şi în România. Totuşi a ales străinătatea, de teama neajunsurilor sistemului medical de aici. Bănuiesc că şi dumneavoastră v-aţi întâlnit cu lipsuri. Care ar fi cele mai frecvente?
Din fericire, eu am avut parte de oameni serioşi care au vrut să investească în secţii de neurochirurgie şi să înţeleagă că atunci când îţi asumi o decizie de acest gen, începi în primul rând cu medici capabili, dar absolut necesară este şi aparatura. În acest sens, experienţa din State mi-a permis să insist în priviniţa unor anumite aparaturi şi tehnici, care mi s-au acordat, deci nu pot să spun că am o lipsă anume. Când sunt în sală, dat fiind că m-am obişnuit cu un sistem în care ai absolut tot ce e necesar să rezolvi problema pacientului, nu suport să nu avem ce ne trebuie. Mi se pare o jignire adusă bolnavului să-l primeşti, să-i încasezi banii şi apoi să nu ai ce-ţi trebuie. Nu accept acest lucru! Pe de altă parte, înţeleg că unii pacienţi din dorinţa de a păstra o discreţie sau din alte motive merg în străinătate. Am început o colaborare mică cu un fost coleg din State, iar acum operez şi în Elveţia pentru anumiţi pacienţi care din diverse raţiuni nu vor să fie operaţi în România. Dar trebuie ştiut că, la ora actuală, în Constanţa, unde m-am implicat direct cu doi colegi din SUA, tehnologia pe care am adus-o la centrul nostru este absolut de vârf şi comparabilă direct cu cea de la Stanford, de la microscop, neuromonitorizare, sistem de navigaţie, interoperative imaging, absolut tot. Este un proiect foarte mare şi mă bucur că am avut ocazia şi susţinerea necesară pentru a îl pune pe picioare.
Am vorbit despre doctorul Ştefan Mindea, să vorbim acum despre diaconul Ştefan Mindea. Aţi fost un om credincios dintotdeauna sau cineva v-a inspirat credinţa pe parcurs?
Părinţii mei împreună cu bunica şi sora mea m-au format ca persoană. Ei au conturat punctul meu de vedere spiritual şi cred că a fost o foarte mare binecuvântare. În familia noastră se respecta postul, părinţii şi bunica erau modele frumoase şi am urmărit această linie şi în familia mea.
Cum împăcaţi medicina cu credinţa? Pentru mulţi oameni sunteţi practic „mâna lui Dumnezeu” deoarece salvaţi vieţi în fiecare zi…
Este mult spus „mâna lui Dumnezeu”. Ca medic îţi dai seama foarte repede că Dumnezeu îngăduie să tratezi şi să faci anumite lucruri de folos pentru un pacient. Medicul tratează, Dumnezeu vindecă! Este un principiu despre care mereu le atrag atenţia rezidenţilor, cei aflaţi în formare ca medici, să nu pice într-o mândrie nesănătoasă şi să nu se vadă mai capabili decât sunt.
În Statele Unite cum v-aţi simţit ca român ortodox?
Am căutat mereu să păstrăm legătura cu oamenii de credinţă ortodoxă. Sunt biserici ortodoxe acolo şi pot spune despre comunităţile respective că sunt foarte apropiate, sunt oameni deosebiţi. Credinţa omului şi flacăra din inima lui sunt cel mai important lucru, nu neapărat locul geografic. Păstrăm legătura cu mulţi prieteni de acolo, iar unii ne-au devenit prieteni de viaţă. În anumite aspecte sunt chiar mai apropiaţi decât rudele! Credinţa este ceva care oferă o intimitate şi o prietenie adevărată faţă de persoane care, în altă situaţie, pot fi privite ca fiind străine.
Ca orice credincios ortodox aţi avut şi dumneavoastră un duhovnic, şi chiar unul chiar foarte cunoscut – e vorba de părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii nemţene „Petru Vodă”. Ce influenţă a avut el asupra vieţii dumneavoastră?
Părintele Iustin Pârvu a avut o influenţă extrem de mare, imensă în viaţa noastră. Am avut ocazia să-l cunosc prin duhovnicul meu actual, părintele Iustinel de la Mănăstirea „Petru Vodă”. Părintele Iustin era un om hotărât, un om de mare caracter, cu o dragoste deosebită faţă de neamul românesc, un om care s-a jertfit în închisorile comuniste prin afirmaţiile pe care le făcea. Pot să spun că a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii mele şi consider că a fost un dar de la Dumnezeu prilejul de a-l cunoaşte.
În septembrie, anul trecut, aţi fost hirotonit diacon de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului. De când v-aţi dorit să deveniţi preot?
Mi-am dorit de când eram în liceu, dar după ce am aplicat şi am fost acceptat la facultatea de medicină, am mers pe varianta asta care m-a solicitat foarte mult. A urmat rezidenţiatul, apoi am profesat în State la neurochirurgie şi treptat am crezut că nu mai există posibilitatea respectivă. N-am uitat, dorinţa am păstrat-o în inimă mereu. Prin mila lui Dumnezeu şi prin faptul că m-am întors în ţară am avut ocazia să realizez acest vis. În State, într-adevăr, era o viaţă frumoasă, nu erau lipsuri materiale, profesional era foarte bine, dar nu văd cum aş fi găsit ocazia să fac teologia, să fiu hirotonit diacon. Chiar şi doar pentru această realizare duhovnicească, consider că decizia de a reveni în România a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în viaţa mea.
În niciun caz un pas înapoi…
Nu, nici vorbă! E clar un pas înainte. Acum pot să combin tratamentul corpului cu cel al sufletului. Nu poţi să ajuţi un pacient când tratezi strict afecţiunile trupului. Trebuie să iei în calcul şi starea sufletească a bolnavului respectiv. Fiecare om este o entitate creată de Dumnezeu, pe lângă trup are un suflet, iar acesta din urmă este, de fapt, cel mai important. Văd acest lucru la pacienţii paralizaţi, imobilizaţi la pat cu diverse probleme, pe care, din păcate, ca neurochirurg, nu am cum să îi ajut. Au o linişte, au o pace, Dumnezeu le dă speranţă, îi întăreşte. Un medic care neglijează sufletul sau nu îi acordă atenţia necesară nu are cum să îi fie de folos unui pacient.
Care ar fi mesajul principal pe care doriţi să-l transmiteţi credincioşilor pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi veţi păstori în viitor?
Pentru cei tineri, mesajul ar fi să nu părăsească ţara. Ideea asta vine de la părintele Iustin Pârvu, nu este doar a mea. E clar că omul are anumite nevoi materiale, dar nu trebuie să preţuiască banul, aspectul material mai mult decât sufletul lui. În mare parte, cei care merg în străinătate vor da de o luptă uriaşă menită să-i despartă de rădăcina lor, de a fi români. Vor fi îndemnaţi să se integreze în alte sisteme, să se lepede uneori chiar şi de credinţa lor şi sunt cazuri concrete în această privinţă! Deci, mesajul pentru cei tineri ar fi să preţuiască munca şi serviciul, dar nu cu preţul credinţei sau al familiei şi al copiilor, care vor suporta repercursiunile.
Există vreun lucru din America de care vă este dor şi pe care nu îl găsiţi aici?
În afară de familia noastră şi de foarte mulţi prieteni şi oameni deosebiţi, mi-e dor să mai am ocazia să merg la racla Sfântului Ioan Maximovici. În State aveam ocazia să duc copiii la şcoală şi uneori, când începeam consultaţiile, pe la 9:00 dimineaţa, puteam să merg la biserica Sfântului Ioan. Era goală dimineaţa, între 7:00 şi 8:00, şi stăteam acolo o oră, două ore, într-o linişte deosebită şi simţeam pur şi simplu că am ocazia să vorbesc, să comunic cu sfântul. Asta ar fi cea mai mare dorinţă.
Ce v-aţi propus pentru viitor, ca medic, dar şi ca diacon?
În primul rând, ca diacon doresc să-I slujesc lui Dumnezeu, să mă ocup de oamenii aflaţi în nevoie, să mă implic cât mai mult pentru a le fi de folos. Pe plan profesional am proiectul din Constanţa, o ideea a părintelui Iustin. Când m-am văzut cu dânsul, i-am spus prima dată: „Părinte, n-am cum să mă întorc în ţară! Sunt plecat de la 4 ani, abia vorbesc româneşte, n-am cum să mă integrez în sistemul medical, cu ceea ce mă ocup eu la operaţiile minim-invazive este vorba de echipament de milioane de euro, chiar nu am cum să profesez!”. Totuşi, părintele, având darul înaintevederii, m-a sprijinit mereu. Parcă îl aud şi acum: „Măi băiete, tu vino şi…”
Găseşte Dumnezeu o cale…
Aşa este! Iniţial nu aveam cum să-l înţeleg. Nu cunoşteam foarte mult despre dânsul, mai ales când mi-a spus acest cuvânt înţelept. Credeam că este un preot cu har, dar mai bătrânel, nu înţelege situaţia mea, dar de fapt eu eram cel care nu înţelegea situaţia. La propunerea dânsului, am venit în Constanţa, unde am pus proiectul la punct şi vrem să le fim de mare ajutor oamenilor cu afecţiuni la cap şi la coloană.
Prof. Dr. Ştefan Mindea a fost director al secţiei de neurochirurgie şi chirurgie spinală oncologică a Centrului Medical Universitar Stanford şi profesor universitar în chirurgia spinală minim-invazivă la aceeaşi instituţie. Timp de cinci ani consecutivi, a fost premiat în Top 5 al celor mai buni chirurgi de la Universitatea Stanford. Anterior, şi-a încheiat studiile în medicină la Northwestern University Medical School din Chicago, şi specializarea în neurochirurgie la Northwestern Memorial Hospital şi la Stanford University School of Medicine. Doctorul Ştefan Mindea este specializat în: neurochirurgie generală, neurochirurgie spinală minim-invazivă, neurooncologie (inclusiv chirurgia tumorilor spinale şi metastaza spinală), chirurgie endoscopică, radiochirurgie (Cyberknife), scolioză şi stenoză spinală
.Asociaţia “Salvează o inimă” a fost infiinţată pe data de 17 decembrie 2012, şi îşi doreşte să reunească sub acelaşi acoperiş un număr cât mai mare de profesionişti din diferite domenii, oameni bine pregatiţi şi motivaţi, oameni de bine, oameni simpli, cinstiţi şi oneşti, oameni care cu suflet şi dedicare pot ajuta în campaniile şi proiectele noastre şi astfel împreună să ne atingem scopul final de a lăsa copiilor noştri o moştenire valoroasă, mărturie a faptului că noi oamenii, comunitatea în ansamblul ei, suntem tot ce trebuie şi suficient pentru ca lucrurile să meargă într-o direcţie bună.