Visăm la tradiţii de sărbători dincolo de lipsurile din jungla urbană. Visăm la linişte şi bunăstare binemeritată după un an incins de mici războaie câştigate sau pierdute zilnic.
Ne protejăm pe noi şi cei dragi de duhurile rele şi de inamici imaginari sau reali 24 de ore din 24, într-o confruntare zilnică a propriilor limite şi neputiinţe. Şi zilnic o luăm de la capăt. Unii dintre noi se mai pierd pe parcurs. În accidente stupide şi întâlniri directe cu destinul sau în renunţări voite. Totul e permis. Nimic nu e condamnabil. Avem liber arbitru şi decidem cum îl folosim. Înţelept sau absurd.
Dar când magia zăpezii pune stăpânire peste ţinuturi şi mai ales când asta se întâmplă cu doar câteva zile înainte de sărbătorile bucuriei, ale Sfântului Crăciun, parcă altfel începi să le vezi pe toate. Ţi se deschid ochii inimii. Iar mie de fiecare dată mi s-a întâmplat asta doar în două locuri din ţara asta dragă şi mai ales paradoxală, indiferent în care anotimp am străbătut ţinuturile. În Bucovina şi în Maramureş.
Trebuie să fii construit într-un anumit mod probabil ca să vezi cu adevărat ceea ce trebuie. Şi mai ales să simţi. Nu ştiu de ce de Crăciun doar aici tradiţia este vie şi te pătrunde prin toţi porii, nu ştiu de ce pentru mine doar aceste două teritorii au acest fel anume de a fi, impregnat cu un soi de ”viu” pe care nu-l simţi, să fii pătruns, în alte ţinuturi.
Cu siguranţă că sunt subiectivă. Îmi traversează venele sângele ambelor ţinuturi şi ca moştenire genetică, e firesc. Cu siguranţă că sunt marcată de perfectele vacanţe de vară sau iarnă petrecute în ţinuturile magice tocmai menţionate. Dar dacă vă pot face să simţiţi doar un sfert din ce este acolo în realitate doar în câteva cuvinte, atunci o să-mi fiţi îngăduitori cu subiectivitatea.
Am ales să încep cu Maramureşul fără să decid după o logică anume ordinea. Prima dată când am făcut contact cu energia Maramureşului a fost în urmă cu cel puţin 15 ani şi într-un mod cel puţin straniu, se întâmpla demult când pe scena Naţionalului clujean se derula spectacolul fascinant Săptămâna Luminată scris de Mihai Săulescu în regia lui Mihai Mănuţiu. Se spunea despre subiectul spectacolului că ar fi avut rădăcini vechi în îndepărtatele tradiţii maramureşene unde nu există jumătatea de măsură ci doar întunericul şi lumina iar oamenii sunt pecum albul şi negrul.
Oameni instinctuali, dintr-o bucată, gospodari şi întunecaţi deopotivă când vine vorba de apărarea lucrurilor autentice. Dar ceea ce se petrecea timp de 60 de minute pe scena teatrului clujean în spectacolul Săptămâna Luminată, ţine efectiv de magie.
Subiectul era relativ simplu, personajele fac parte din fondul autohton Mama, Ghicitoarea, Dracul, Strigoiul, iar muzica era compusă din doine româneşti descompuse care aduceau un aer de mioritic cu semnificaţii de universalitate. Pe cât de simplu pe atât de tulburător un tânăr vinovat de toate păcatele firii omeneşti trage să moară vegheat la căpătâi de o mamă care îl iubeşte dincolo de răul ce i-a adus atâta suferinţă. O singură mângâiere i-a rămas. E săptămâna luminată în spectacol, când cerurile sunt deschise şi oricine moare intră în rai indiferent de mulţimea păcatelor. Tânărul se încăpăţânează să trăiască, timpul se scurge, iar mama ajunge să se roage pentru moartea fiului. Degeaba. Ursitoarele nu sunt pregătite să-l lase să scape aşa uşor, lupta dintre îngeri şi diavoli în costumele create de Doina Levinţa te năucesc în ritmurile autentic maramureşene cu tropote intense pe scândura de lemn a scenei, iar într-un final, mama disperată, îşi ucide propriul copil, înainte ca clopotele să vestească sfârşitul săptămânii luminate şi închiderea cerurilor.
Personajele poartă măşti. Nu le poţi citi durerea din chipul de sub mască dar le poţi simţi renunţarea din trupul chircit, încovoiat sub luarea păcatului în gestul limită. O mică tragedie românească ucigător de impresionantă prin simplitatea şi forţa mesajului care a dăinuit în mine peste ani, reînviind în primele contacte reale cu autenticul locului. Când i-am întâlnit cu adevărat pe oamenii care sfinţesc locurile maramureşene am înţeles pe deplin de ce m-au mişcat peste ani dramele descrise în spectacolul fără cuvinte al lui Măniuţiu. În Maramureş troiţele sunt catedralele neamului. Aşa le numea Dimitrie Gusti. Spectacolul inspirat din vechile tradiţii maramureşene exorcizează spiritele malefice, alungă răul, vindecă sufletul, cheamă lumina. Actorul ”exorcist invers” săvârşeşte ritualul mântuirii, al chatarsisului, prin propriul său sacrificu la rampă, seară de seară la fiecare reprezentaţie.
Unele texte sunt atât de bine transmise prin sunet, lumină, dans, costum, stare şi mască, încât dacă mesajul e bine construit, nu mai ai nevoie de tone de explicaţii şi stive de cărţi, ca să pricepi magia unor ţinuturi sacre şi tradiţiile unor locuitori care prin simpla respectare a ritualului transmis din generaţii în generaţii, nu doar de sărbători, ci în toate zilele de peste ani, devenind astfel pentru ei un stil de viaţă, ceea ce pentru noi ceilalţi este doar comportament indus atent construit, fără să înţelegi semnificaţia, fără să vină din suflet, devin una cu esenţa învăţăturilor.
Mi-e dor de lumina din sufletul maramureşenilor. Acum în prag de Crăciun. Dacă le-ai călcat pragul indiferent că invitat sau că ţi-a rămas maşina în pană fix la poarta lor în miez de noapte, îţi taie cel mai gras cocoş din ogradă să facă zamă hrănitoare şi să nu pleci de la ei nemâncat, că-i cea mai mare ocară şi ruşine pe care le poţi aduce unei gospodării. Ori la ei în sat acolo la capăt de lume asta e cel mai important. Omenia. Cuvântul dat. Generozitatea. Vorba bună. Să fii om. Să fii gospodar. Să le vezi costumele şi jocurile când petrec de sărbătoare, să le vezi şi trăieşti tradiţiile e o ceva unic. Are acelaşi efect ca şi exorcizarea din piesa lui Măniuţiu, te purifică, te limpezeşte, te alină. Au atâtea tradiţii că nu ajunge hârtia şi nici scrisul, sunt mai degrabă taine pe care le putem pătrunde doar cu sufletul şi doar în zile cu semnificaţie de sărbătoare. Doar când cerul şi pământul întunericul şi lumina, fac pace şi ne lasă să facem ceea ce este înscris între cer şi pe pământ, adică în oameni. Aşa cum se cuvine.
Indiferent de vreme femeile din Maramureş merg la biserică în port tradiţional. Au o tradiţie extraordinară care sfideză timpul şi se menţine. Cum reuşesc e doar secretul lor. Noi intruşii mai reuşim să smulgem câte un secret doar din cât vedem din afară şi cât mai reuşim să pătrundem cu sufletul şi cugetul, din câte un spectacol de teatru bine făcut sau dacă destinul ţi-a scos în cale vreun suflet de maramureşean autentic să te scoată din vreun necaz, complet altruist, bucuros că poate fi de ajutor, bucuros că poate să îşi împlinească menirea supremă învăţată cu sfinţenie din bătrâni. Noi asta nu mai ştim să fim, să facem. Am uitat. Ori poate viaţa ne schimbă şi nici de asta nu ne mai dăm seama, de cum ar trebui să fim. Şi atunci mai vine câte o sărbătoare peste noi, câte un prieten, care dacă avem norocul să-l întâlnim atunci când trebuie şi mai ales atunci când chiar avem nevoie, acesta ne îndreaptă paşii spre locuri de basm să ne reamintim ce este important în viaţa asta şi cum să facem. Ne vindecăm de amnezie. Ne odihnim. Ne întregim. Să putem să o luăm mai apoi de la capăt. Să-i putem învăţa şi pe cei care vin după noi.
