Ei, cei care binecuvântează locuri.
Urc printr-o pădure de brad amestecat cu foioase, deasă şi plină de crengi contorsionate. Ai zice că sunt nişte bătrâne animale vegetale cu pielea arămie, supravieţuitoare ale unor timpuri preistorice. Cărarea pe care localnicii o numesc potecă, apare şi dispare împletindu-se ca un pârâiaş sălbatic ce coboară din munte. Stâna lui Moglan din Rarău e ţinta. Nici un zgomot nu zgârie tăcerea zilei de vară caniculară la şes, tocmai plăcută aici la umbra deasă de brad. Tăcerea s-a lăsat ca o cortină de fier peste lume. Doar zgomotul paşilor mei în iarbă şi susurul subţire al apei. Nu, nu merg la nimereală ci caut pe cineva anume în locurile astea. Aici au copilărit oameni despre care îmi imaginez că ştiu poveşti pe care nu le mai ştie nimeni. Sus undeva departe trebuie să fie teritoriul magic al ruperii de lume, al locurilor în care se nasc legendele, eroii, basmele, lucrurile nevăzute, truda.
Jertfa preţului izolării când meditând în linişte fără multe îndrumări, din instinct după o zi de muncă ce are darul să te stoarcă de energie, vine răsplata unui binemeritat somn în aerul ăla curat care îţi umple plămânii până să plesnească, în sunetele acelea ancestrale care te fac să ieşi din tine hăt departe în alte hotare şi lumi neştiute. Şi atunci, dacă universul, ”Dumniezău” (cum spune baciul nostru din poveste), spiritul muntelui sau orice alt ghid din altă dimensiune îţi permite accesul considerându-te virtuos, ai revelaţii. Mici dar profunde. Atât cât să te zdruncine din temelie şi să te facă să vezi ce alţii sunt prea orbi să vadă. Cum moare o lume. Mai veche decât văile prin care ne-am născut. O lume mai profundă decât poate mintea noastră să priceapă. O lume a atât de multor lucruri şi minuni încât astăzi aleg din oceanul de aspecte doar unul singur: oieritul.
Ciobanii zonelor montane sunt cei mai autentici ciobani, absolvenţi ai celei mai grele şcoli pentru această meserie. Ciobanii noştri, vehement acuzaţi la noi în ţară pentru comportamentul lor abrutizat de mediul în care s-au format, sunt foarte apreciaţi în alte ţări pentru dârzenia lor şi pentru curajul demult dispărute în acele locuri. Oamenii de la munte au însuşiri aparte. Total diferiţi de cei din alte zone. E foarte greu de înţeles semnificaţia fiecărui pas din meseria aceasta mai veche decât lumea, ca un soi de ritual aşezat al lucrurilor care trebuie să urmeze de-a lungul anului o anumită ordine a firii, dar exact aşa identic în fiecare anotimp, ca la o reţetă magică de bucate alese când dacă uiţi un ingredient, se strică gustul tot şi munca de ore. Multe sunt tradiţiile oieritului şi cred că ar merita fiecare în parte descrisă în episoade lungi cât ziua dintr-un an, exact 365 cât să se închidă cercul complet, ca învăţătura să se aşeze cumpătat, să îşi împlinească rostul. Altfel degeaba o primeşti acasă direct în farfurie. De-a gata. Când te-ai coborât din hainele de firmă apretate. Nu înţelegi nimic.
Îţi potoleşti cel mult foamea şi simţurile bucurate cu o îmbucătură de caş ”eco” în limbaj occidental dar nu înţelegi nimic din taina facerii acelei felii de caş, etapele, truda ciobanului şi taina amestecată cu răbdare pentru ca tu să îţi bucuri simţurile preţ de câteva minute. Dar ce vorbesc aici?
Cum să vă povestesc eu vouă oare în cuvinte despre frumuseţea simplă şi perfectă a mersului la vatra unei stâne de munte? Cum să fac să vă pot descrie oare sunetele care se aud în foiala baciului prin stână când mişcă ustensilele ca budaşca, birghideul şi linguroiul, pregătind momentul magic al facerii de brânză şi toate bunătăţile ce derivă din produsele laptelui de la munte. Şi focul. Mai ales focul care trosneşte în vreascuri uscate ce nu se sting niciodată pe durata stânii, de la urcatul oilor la munte în luna mai şi până la coborâtul lor în septembrie. Dacă se stinge din greşeală e semn de ghinion. Oare cum să vă descriu sunetul găleţilor de apă pline ochi cu apă rece care se aduc de la izvor. Şi paşii de copii care se joacă în iarbă cu pui de pisoi şi de câini ciobăneşti. Cum să vă fac să credeţi că oamenii aceştia de la munte care au moştenit secretele oieritului bine făcut, cu tona de răbdare necesară ştiu rostul fiecărui obiect de la stână şi cum să vă fac să mă credeţi că sunt oameni inteligenţi nativ, cu un simţ al umorului pe care îl regăseşti la modul autentic doar în caracterele tari testate de viaţă, încercate, oameni care au biruit încercările şi care nu renunţă la tradiţie cu nici un preţ. Decât atunci când nu îi mai ajută trupul că muntele te face să traieşti intens şi aprig, nu ai luxul unei vieţi lungi să sănătoase. dar poate tocmai de aceea sunt atât de plini de viaţă în privire şi în grai. Vorbesc rar şi o fac cu sens. Nu se pierd în gesturi şi poveşti inutile.
Îşi drămuiesc energia pentru bucuria pe care o dăruiesc activităţii moştenite cu drag de la bunici, apoi de la părinţi şi o predau mai departe copiilor şi nepoţilor în cea mai mare taină, ca un ritual învelit într-un veşmânt preţios cusut cu fir de aur. În sunetele focului vă împărtăşesc şi vouă cititorilor taina făcutului de caş la stâna lui Moglan, un bucovinean cu grai şugubăţ şi pontos, plin de bucurie că ”domnii de la oraş” mai sunt curioşi de astfel de lucruri. ”Mulgi laptele de la oi, se pune în budacă, se pune cheag din rânză de viţel sau de miel, originală, după ce se dă cheagul la lapte, se ia iaurtul cu un birghideu, se bate până se face înapoi lapte. Se lasă birghideul şi se ia linguroiul, se bagă linguroiul în budacă şi se învârte încet tot roată, roată, până se strânge tot caşul pe fundul budăcii. După ce s-o strâns caşul pe fundul budăcii se ia cu amândouă mâinile şi pe braţe se stoarce şi se pune într-o budecuţă mai micuţă. Şi se stoarce în budecuţă pănă se strânge tot zerul din el. După care se frământă până iese tot jântuitul ca să-l putem limpezi şi pune în strecurătoare, să iasă bun. La fiecare bulgăre scos cu trudă stai câte 20 minute. Procedeul l-am învăţat de la un bătrân care o fost baci în munţii Rarăului vreme de 50 de ani. Din satul Slătioara ca şi baciul Dan Moglan se trăgea şi moşul care l-o învăţat secretele. Acolo este o tradiţie de sute de ani. O mai scăzut numărul celor care se ocupă de oierit. Erau oi multe în jur de 1000 de oi acum avem vreo 400, cam aşa. Sunt în zona noastră la Dorotheea din comuna Frasin sunt mai multe ca în comunele din alte părţi din judeţ. Acuma stoarcem caşul, se apasă bine ca să iasă tot zerul ca să ţină peste iarnă. ”
Când omul binecuvântează bucatele înainte să le guste le încarcă cu lumină. Aşa am avut impresia că îşi fac şi ciobanii de pe Rarău meseria. Nu mai sunt foarte mulţi. Moare o lume o dată cu fiecare generaţie din ce în ce mai împuţinată. Tainele se pierd. Poate nu până vom închide noi ochii la rândul nostru dar nepoţii nostri nu ştiu în care măsură vor mai cunoaşte toate secretele care prin viaţă în arta meseriei laptelui de la o stână de munte. Le-or povesti doar la o lumină artificială din auzite şi fără să le priceapă înţelesul, dacă vom sta cu mâinile în sân privind cum dispare oieritul tradiţional românesc. Din ”n” motive iar unul dintre ele ar fi doar lipsa forţei de muncă iar altul ar fi imposibilitatea raselor de oi româneşti care să poată fi mulse mecanic, în timp ce rasele de import nu se aclimatizează în România. Asta ca să lămurim definitiv europenii cu normele lor de oierit industrial. Iar baciul Moglan e rar şi preţios ca numele muntelui pe care l-am cunoscut. De loc din com. Straja (sat Slătioara), Bucovina. Chemat parcă să ”străjuiască” o meserie veche. Cei care nu au putut pricepe efectul depopulării, cei care nu au ştiut să preţuiască muntele cu uriaşele sale bogăţii. Grav este că destine similare ne bat şi nouă la uşă. Uriaşul potenţial floristic al zonei montane româneşti nu poate fi valorificat din lipsa ciobanilor de munte, pierzându-se surse cu adevărat ecologice de furajare pentru zootehnia românească.
Avem 2,5 milioane de ha pajişti naturale. Ciobanii de profesie sunt din ce în ce mai puţini. Suntem o ţară plină de paradoxuri. Şi tot mai puţini dintre noi cunosc gustul autentic al laptelui din flora de munte. Bacii şi ciobanii trăiesc după alte ritmuri decât gospodarii din casele de la deal sau decât noi orăşenii. Timpul acolo curge şi se măsoară altfel. Stâna aflată undeva în capătul munţilor devine astfel un tărâm unde lumea capătă alte sensuri. Acolo în lumea lor dură dar simplă şi înconjurată de Dumnezeu, te tămăduieşti de toate. Îţi bucuri sufletul de linişte. Că nu îţi poţi dori mai mult pe lumea asta decât sănătate, oameni dragi în jur si simplitate.
(fotografiile autoarei)
