26 aprilie 1986. Un test de rutină la reactorul nr.4 al centralei nucleare Vladimir Ilici Lenin de la Cernobîl, Ucraina, a provocat cel mai cumplit accident nuclear din istoria omenirii. O dată fatidică pentru fosta Uniune Sovietică, a fost începutul sfârşitului pentru imperiul sovietic.
În România, primele semene că în ţara vecină s-a întâmplat ceva grav, apar pe filiera serviciilor secrete, în data de 28 aprilie 1986. Sovieticii au încercat prin toate mijloacele posibile să ascundă, faţă de opinia publică internă, dar mai ales faţă de cea internaţională, că s-a întâmplat ceva grav, cu consecinţe ireversibile.
Abia dupa patru zile de la accident, la data de întâi mai 1986, Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român. La întâlnire au fost chemaţi, pe lângă liderii importanţi ai partidului, şi generalul Mihai Chiţac, şeful Trupelor Chimice ale Armatei Române, cercetatorul Ioan Ursu şi generalul-locotenent Ioan Geoană, şeful Apărării Civile, tatăl viitorului lider al PSD.
Chiar în deschiderea şedinţei C.P.Ex, Nicolae Ceauşescu a spus că, din cauza accidentului nuclear, “s-a creat o situaţie proastă pentru ţara noastră”.
Bistriţenii, şi mai tineri, dar mai ales cei în vârstă îşi amintesc de zilele sfârşitului de aprilie şi începutului de mai 1986, când în toate instituţiile, intreprinderile şi şcolile din Bistriţa şi judeţ sau distribuit pastile de iod, cu indicaţiile de administrare a acestora. A intervenit o anumită stare de îngrijoarare, dar oamenii nu au fost panicaţi.
După 26 de ani de la cel mai mare accident nuclear din istorie, cunoscut ca „dezastrul de la Cernobîl”, ies la iveală documente clasificate şi mărturii ale ofiţerilor din serviciile secrete. Explozia reactorului nr. 4 de la Cernobîl, în timp, a făcut sute de mii de victime. Câteva localităţi din Ucraina şi Belarus, practic au dispărut de pe hartă. În numai câteva zile, norul radioactiv a acoperit nordul Europei şi a atins coastele SUA.
Din lipsa informaţiilor, timp de mai multe zile, populatia din ţările invecinate a stat liniştită în bătaia radiaţiilor mortale. România, şi în special judeţele din nordul ţării, inclusiv judeţul Bistriţa-Năsaud au fost atinse de norul radioactiv.
Rapoartele clasificate şi mărturiile ofiţerilor de informaţii sovietici dovedesc faptul că explozia de la Cernobîl nu a fost deloc întâmplătoare, ci a fost o consecinţă a abuzurilor, a terorii şi a folosirii muncii forţate în industria nucleară.
Viktor Suvorov, pe numele său real Vladimir Bogdanovici Rezun, unul dintre cei mai importanţi defectori ai GRU, fugit în Marea Britanie în 1978, face un adevărat rechizitoriu al industriei nucleare sovietice în două din cărţile sale, “Speţnaz” şi “Acvariul”.
Dezvăluirile incredibile ale lui Suvorov vorbesc despre „uzinele de argile”, despre munca forţată a deţinuţilor de acolo, despre pierderea „părului, unghiilor şi a dinţilor”, despre înalta secretizare şi importanţa acordată de regimul comunist minelor de uraniu la jumătatea anilor ’70 din fosta URSS.
Ca o ironie a sorţii cu numai o lună înainte de catastrofa de la Cernobîl, în 27 martie 1986, în plină Perestroika, ziarul Literaturnaia Ukraina din Kiev, atrăgea atenţia asupra atitudinii criminale din timpul lucrărilor de construcţie şi utilizării unor materiale defectuoase şi a unor tehnologii învechite la centrala de la Cernobîl.
Un document clasificat recent scos la iveală, dovedeşte că fostul şef al KGB, generalul Iuri Vladimirovici Andropov, viitorul secretar al PCUS, a semnalat erori grave încă de la începuturile construcţiei centralei de la Cernobîl. Conducerea KGB avertizase din timp cu privire la unele greşeli în proiectarea şi execuţia centralei de la graniţa cu Belarus. Raportul No. 346-A, semnat la 21 februarie 1979 de Iuri Andropov, preşedintele Comitetului Securităţii de Stat (KGB) stă mărturie că specialiştii KGB îşi făcuseră datoria şi semnalaseră defecte de construcţie ale reactorului nr. 2. Însă planul trebuia îndeplinit înainte de termen şi raportat Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS. Producţia de energie electrică trebuia îndeplinită cu orice preţ.
În limba rusă , cuvântul „cernobîl” înseamnă durere neagră, ucrainenii folosesc acelaşi cuvânt pentru pelin, o plantă cu gust extrem de amar care apare în Vechiul Testament ca simbol al pedepsei divine.
Pentru Uniunea Sovietică, Cernobîl a însemnat începutul sfârşitului, sau pedeapsa divină.
Centrala atomică Vladimir Ilici Lenin era, la acea dată, cea mai modernă dintre toate centralele de profil sovietice. Peste două milioane de locuitori ai Kievului primeau lumină şi căldură de la centrala aflată la Cernobîl, la numai 110 km de capitală. Platforma era un simbol al puterii industriale şi tehnologice a Uniunii Sovietice. Cernobîl se afla lângă oraşul Pripiat, la numai 16 km de graniţa cu Belarus. Construcţia reactorului nr. 1 a început în 1970 şi s-a terminat în 1977. Au urmat reactoarele nr. 2 în ’78, nr. 3 în ’81 şi nr. 4 în 1983. Fiecare reactor producea 1000 MW energie, împreună furnizând la jumătatea anilor ’80, 10% din totalul energetic al R.S. Ucraina. La momentul accidentului mai erau în construcţie încă două reactoare. Cele patru reactoare de la Cernobîl funcţionau simultan. Reactorul nr. 4 era cel mai nou, avea doar trei ani.
Foto: ecomagazin.ro
