Locul în care doar delfinii, pescăruşii şi valurile au dreptul să facă legea! Să vorbesc despre Gura Portiţei în luna septembrie este aşa un soi de boemie curată care cere o masă umbroasă la apusul soarelui, undeva pitită într-o curte elegantă cu pietre şi grădini aranjate în stil feng shui, cu o carafă de vin, nisip cu bobul mare şi ceva muzică în surdină, poate un soi de sunet clasic ori chiar ceva prelucrare folclorică, dar aşa, cu foarte mult bun gust, de ce nu?…un sunet îndepărtat, abia ghicit.
Sau aş putea la fel de bine sta într-un hamac sub un aranjament de paie cu o bluziţă subţire de in curat, mirosind a flori de câmp şi a alge. Şi a scoici. E un amestec greu de descris în cuvinte, pentru că fiecare pas de călător experimentează senzaţii diverse în secunda în care traversează lacul Goloviţa ce leagă insula minune de uscat. Parcă ar fi o călătorie spre capătul pământului, spre un loc în care te aştepţi la un soi de abandon total. Parcă e un loc binecuvântat ca în filmul rusesc Ostrov, în care urmează să descoperi dragostea sau credinţa. De fapt, pe amândouă, de ce nu, pentru că nu ştii niciodată unde începe una şi se sfârşeşte cealaltă. Aşadar, porneam spre redescoperirea dragostei şi a credinţei, a mult propovăduitei stări de linişte, după un an agitat, spre un loc de rai numit Gura Portiţei şi, de parcă lucrurile nu erau suficiente ca încărcătură de lumină, în mijlocul ostrovului am descoperit un loc simplu numit Eden.
După patru zile de mare agitată, furioasă, care şi-a luat partea ei de victime, revoltată cumva pe îndrăzneţii care i-au călcat teritoriul, după zile în care salvamarii au făcut legea în staţiunile Costineşti, Vama Veche si Neptun, mai cu pumnii, mai cu fluierul, mai cu urlete în stil balcanic şi direct, m-am trezit în vasul care traversa lacul spre Gura Portiţei. Ţărmul se prefigura departe la orizont, aşa, ca o promisiune de basm. Apunea soarele şi, în pustietatea lacului care se traversa aproximativ o oră şi jumătate, am avut mici momente de bucurie la vederea câte unui pâlc de păsări specifice deltei, ca să nu mai vorbesc despre lumina superbă din apus, în balansul vasului, care se răsfrângea în mii de nuanţe curcubeu la vederea stropilor de apă, în spuma spartă la suprafaţa apei. Pe vas, atmosferă variată.
O familie de ruşi – lipoveni (mi s-a spus) cu bagaje multe, gălăgioşi, deschişi în comunicare şi curioşi, mai încolo un grup de fete tinere îmbrăcate după ultima modă, cochete şi diafane, cu i-phonuri şi gadget-uri pretenţioase se răcoreau cu picioarele goale ieşind de sub fustele generoase , în apa lacului şi chicoteau la fiecare balans al vasului, iar ceva mult mai spre capăt un cuplu de pasionaţi ai sporturilor extreme, doi viitori amici din Germania, cu biciclete dotate în cele mai mici detalii cu tehnică performantă, traversau lacul spre o binecuvântată şi mult aşteptată odihnă, după un traseu pe biciclete de peste 3000 de km de-a lungul Dunării, pornind de la izvor şi până la gura de vărsare. Veneau pentru prima dată în România, după peripeţii prin Madagascar şi Singapore, iar când i-am întrebat de ce aleseseră doar partea de sud a României pentru vizitare şi traseu, mi-au spus că ei nu se luau niciodată după ghiduri turistice, informaţii de pe net sau ce spun alţii. Ei pur şi simplu deschid harta, pun degetul şi aleg direcţia.
Iar nebunia cu Delta a fost o alegere spontană pentru ei, care va face subiectul unui alt reportaj, evident. Mi-a fost imposibil să nu-i chestionez, să le cer impresii, să-i storc de concluzii şi să redau o Românie văzută prin ochii unor occidentali extrem de inteligenţi, atenţi la detalii, fascinaţi şi speriaţi în egală măsură de avertizarea că aici se fură, încântaţi de diversitatea peisajelor, a oamenilor cunoscuţi pe traseu şi a stilurilor şi felurilor diferite de a fi. Mergeau spre Portiţa pentru un mic popas şi odihnă, apoi din nou spre casă, dar după un scurt traseu şi prin Ucraina.
Amicii cu care mi-am petrecut vacanţa stăteau relaxaţi pe băncuţa vasului şi fotografiau de zor peisajul descris mai sus. Ne apropiam de locul sălbatic locuit de lipoveni încă din 1710, satul de vacanţă Eden fiind primul sat de vacanţă din România clasificat la categoria trei stele şi dotat cu 160 de locuri de cazare. Pare un loc ce seamănă cu un început de lume. O alternativă tentantă dacă faci comparaţie cu haosul de decibeli din care venim, stresul care ne mănâncă deja sănătatea de ani buni, conform statisticilor şi praful pe care-l inhalăm zilnic printre betoanele amestecate cu oţel. Există variante de cazare pentru toate gusturile. Pentru pretenţioşi există vile cu aer condiţionat, baie personală şi mobilier modern, pentru aventurieri şi oameni îndrăgostiţi de natură există 77 de căsuţe din lemn a câte două paturi care apoape că dau în mare după ce sari din pat şi faci câţiva paşi leneşi. Te inundă un aer de libertate totală amestecat cu bucurie când vezi atâta simplitate şi mai ales linişte.
Noi nu am găsit un loc aglomerat. Poate şi pentru că era final de sezon, când preţurile cad mai mult de jumătate, de la 15 euro pe noapte de căsută până la 5 euro. Sau la vile de la 40 euro de camera pe noapte până la 20 de euro. Şi evident că am ales căsuţele. Nu pentru economia de buget sau zgârcenie, ci pentru luxul complet al unei experienţe totale. Dacă am vrut extrem, atunci extrem să fie, ne-am spus. Cu tot ce înseamnă asta. Că deltă fără ţânţari e paradox deja, dacă îmi pot permite un joc de cuvinte. Şi cine crede că şi căsuţa e deja un lux prea mare, se poate caza direct la cort. Pe plajă sau în partea dreaptă a ostrovului, acolo unde doar pescăruşii, delfinii şi valurile mai au dreptul să facă legea. În rest, linişte.
Mult binecuvântata linişte. Sunet curat de natură nepângărit de manele, de urlete, de vânzători ambulanţi cu accent de sudist, de trafic auto. Linişte. Briza, tu, scoicile şi nisipul. Aproape că devii romantic. Te vindecă starea asta şi locul de tot ce este întunecat şi confuz în tine. Eden, un nume inspirat, cu calităţi adevărat terapeutice. Aşa l-am perceput. Nu eram înnebunită după mare până la întâlnirea cu Portiţa. Eram dependentă doar de stânci, de miros de brad, de miror de răşină, de vreme schimbătoare, de munte în toate sensurile. Încă mai sunt. Dar Portiţa a făcut un soi de breşă, legându-mă cu fire invizibile, definitiv, de tot ce înseamnă mare. M-am îndrăgostit iremediabil. E greu de explicat. Trebuie să fii acolo să înţelegi ce are Edenul şi nu au alte locuri de pe litoral. În spate, lac de apă dulce, în faţă mare. Din toate părţile înconjurat de apă. Seamănă cu o eşuare intenţionată din civilizaţie Portiţa.
De ceva ani am tot auzit de Gura Portiţei. Surpriza este că trebuie făcute rezervări cu mult timp înainte să te îndrepţi spre locaţie. Se mai plăteşte transportul cu vaporaşul de la Jurilovca aşa cam la 50 de lei de persoană dus-întors, şi cam la 5 lei pe zi parcarea dacă ajungi cu maşina la Jurilovca. Tot de acolo se face şi rezervarea camerei dacă ai noroc să găseşti locuri, aşa cum am avut noi, fiind în mijloc de săptămâna pe final de sezon.
Un ostrov curat cu apă limpede şi fără alge. În propoziţii scurte, locul are un soi de poezie, mă repet, atipică. Nu este un loc pentru grupuri dornice de ditracţie. Este exact opusul. Aviz amatorilor de experienţe la extrem în sens extrovertit. E chiar program de linişte afişat şi menţionat la recepţie, fără muzică. Restaurante cu decor vânătoresc, cu plase pescăreşti, păsări, mistreţi împăiaţi, meniuri variate cu zeci de reţete din peşte, gătite impecabil, un loc fără magazine şi shop-uri, un loc cu acces doar pe apă, o lagună port care comunică prin zeci de canale. Construcţii tip bungalow pe plajă, cu verandă în faţă, căsuţe dotate cu măsuţă şi două scaune, construcţii pe marginea dinspre apă cu verandă de tip ponton unde poţi pescui direct din verandă, alei cu verdeaţă printre căsuţe şi arbuşti cu gutui.
Acoperiş rustic din stuf şi paie. Terase din lemn peste tot. Nu se face foc, e interzis chiar dacă locul îţi inspiră dorinţe ancestrale. Plaje protejate de stabilopozi, totul foarte curat, îngrijit, coşuri de gunoi amplasate peste tot, un tractoraş harnic curăţă insula în fiecare seară. Un nisip foarte alb şi marea de un albastru copleşitor. În weekend, un ansambu de lipovence îmbrăcate în straie tradiţionale au pregătit program artistic cu cântece şi dansuri tipice.
Un loc care te duce cu gândul la ceva mixt între exotic şi sălbatic. Dune de scoici pe mal şi melci. Preţuri cam piperate în sezon, dar la extrasezon e chiar plăcut. Iar deliciul suprem la pachet cu confortul abia la final îl las. Nu pentru ultim gust. Ci de amuzament. Când se îmbină ziua cu noaptea, o artilerie de ţânţari certaţi cu legea dau atacuri în valuri. Nu prea te ajută nici spray-ul protector, nici bluzele cu guler, respectiv pantalonii. Nimic. Doar răbdarea şi speranţa că totul durează extrem de puţin. Aşa vreo 20 minute dimineaţa, când răsare soarele, şi vreo 30 minute seara, când apune. E singurul inconvenient, dar parcă trebuia plătit tribut naturii pentru accesul la minune. Mi se pare, într-un fel, cinstit. A fost atât de frumos încât vă spun: m-aş sacrifica fără nici o ezitare din nou.
Închei aici spunându-vă că nu am petrecut în raiul de la Gura Portiţei decât aşa, vreo două zile, dar e dincolo de cuvinte experienţa. Avem noroc. La ce ţară cu locuri de vis avem, trebuie că suntem tare iubiţi de divinitate pentru că tare, tare greu m-am dezlipit de Gura Portiţei.
(fotografiile autoarei)
