Nu sunt un pesimist sau vreun bocitor al sorţii românilor şi a ţărişoarei noastre “mult prea urgisite”. Sunt doar momente şi momente. Mai bune sau mai rele. Atât. Doar că acum câteva zile discuţia cu bun un prieten mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că nu suntem pierduţi de tot. Nu neapărat conducătorii sunt cei ce fac lucrurile să se mişte. Deşi ei sunt cei pe care îi alegem în scaunele alea ca să facă acest lucru. Tot timpul există şi un reflex al societăţii. Oamenii se adaptează, inventează, creează mecanisme de autoapărare şi până la urmă reuşesc să supravieţuiască. Chiar reuşesc să demoleze regimuri ce par eterne sau să întoarcă în favoarea lor situaţii şi conjuncturi ce par la prima vedere mai mult decât nefaste.
Doar că ne trebuie o singură condiţie: libertatea.
Spre exemplu povestea de săptămâna trecută când cu dispariţia pe cale naturală a unei relicve a vechiului regim ce reuşise să se insinueze în continuare, cu nonşalanţă, în spaţiul public unde se instaurase aproape ca un reper, un stâlp al intelectualităţii şi societăţii civile. Păunescu. Un impostor. Un om ce şi-a bătut joc de talentul său, tranzacţionîndu-l pe favorurile mici ale defunctei nomenclaturi. Mi-am luat câteva contre de pe la unii de pe la alţii, căci, după cum spuneam, “bunul simţ” românesc, creştinoid, aproape că l-a făcut “erou al neamului… prost” (vorba lu’ Mihaiu).
Şi de ce revin la povestea asta de rahat? Pentru că în acea discuţie cu prietenul meu el mi-a mai etalat o canalie a fostei orânduiri. Unul pe care nu l-a iertat încă Dumnezeu sau, mai degrabă, nu ne-a iertat pe noi. Sergiu Nicolaescu. O altă “autoritate” a lumii culturale dinainte de 89. Unul care pentru a-şi satisface orgoliile personale şi pe ale camarilei comuniste, scotea la filmări divizii întregi de soldaţi flămânzi sau o făcea pe Marele Gatsby de Dâmboviţa într-o maşină de epocă rechiziţionată în 48 de la vreun boier.
Muzichia a fost şi ea acaparată de libidinoşi precum Moculescu, Ţeicu şi alte curve gen Similea, cu grade minim de maior ce plecau de la Bar Melody cu câte un ambasador doar, doar or avea ce scrie în raportul de dimineaţă. Nu erai în gaşca lor şi nu te culcai cu cine trebuie, nu vedeai televiziune! Nu vedeai televiziune, te înşirau prin cămine culturale pe la ţară tot felul de obscuri secretari de partid. Rămâneai doar o piţipoancă cu pretenţii artistice, eventual îţi mai trântea şi-un plod şi gata cu arta.
Dar poate că-s prea înverşunat. În schimb am un singur argument: unde-s “vedetele şi valorile” acelor timpuri? Nicăieri. Căci nu au fost vreodată. Totul a fost un fals. După cum spuneam, precum un onanist, Nicolaescu se uita la băşinile alea ale lui de filme şi se credea Coppola la Hollywood. Se masturba intelectual holbîndu-se la propriile “creaţii” precum un puşcăriaş la Jilava lingînd reviste, de acum slinoase, în care nişte fete îşi fac milă şi îi arată puţa din paginile glossy. Aşa-şi admirau şi coardele alea bătrâne ţinutele de scenă ce aduceau cu alea de dinainte de Beatles, bineînţeles, totul transmis alb-negru. Muzica nu mai zic. Şi de ce se complăceau în rahatul acela? Pentru că nu era o societate liberă! Nu exista competiţie. Erau doar ei între ei. Dacă nu ieşi pe piaţa liberă, nu exişti. Societatea a evoluat datorită comparaţiei şi competiţiei, nu datorită venerării unor zei de carton… Spre exemplu filmul Mihai al lui Nicolaescu era la un moment dat cotat pe locul 2 pe IMDB ca şi film istoric. O adevărată anomalie. Acest argument mi-a fost servit aproape ca pe o exorcizare de către prietenii mei iubitori de “marele regizor”. Doar că nu mi-a venit să cred şi am scormonit şi eu un pic… avea doar vreo 8.000 de voturi (toate româneşti) faţă de Braveheart ce avea nişte multe sute de mii!!!
Dar uite că, mai nou, cinematografia acestei ţări câştigă premii reale pe la festivale reale din ţări străine… Şi se pare că sunt destule talente. Avem un Palme d’Or! Şi nu mai atârnă pe la uşile unor anchilozaţi să le dea 10.000 de euro ca să n-aibă ce face cu ei. Şi-n muzică nu mai zic. De câţiva ani, a trecut valul de andrele, animale x şi alţi sud-estici şi au apărut şi trupe care cântă muzică. A rămas şi segmentul acela de larg consum dar au apărut mulţi care cântă foarte bine. Urma, Byron, Mara, Les Elephantes Bizzares şi mulţi alţii. Şi cântă în engleză… adică îi înţeleg şi alţii! Sau un caz mai a dracului… Herta Müller. Câte şi-o fi tras de la javrele din Uniunea Scriitorilor? Dar a ajuns afară unde i-au dat Nobel-ul!
Dar asta înseamnă să fii liber. Şi asta demonstrează că nu suntem nişte nimicuri pe la marginea Europei. Valul de nou în toate domeniile este de nestăvilit. Nu ne mai pot opri, fie ei cripto-comunişti, securişti, portocalii sau cine dracu’ ne-o mai conduce.
