Cinstea, omenia şi alte asemenea cuprinse într-un singur cuvânt, credinţa, au devenit, azi, o Cenuşăreasă a societăţii româneşti.
Cinstea, omenia şi alte asemenea cuprinse într-un singur cuvânt, credinţa, au devenit, azi, o Cenuşăreasă a societăţii româneşti.
Credinţa a devenit neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele politicianismului, nu sclipeşte în mătăsurile fariseismului. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei.
Lucrul de care mulţi diriguitori se poticnesc, când e vorba de credinţă, e faptul că aceasta nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, nu e tovarăşă cu lenevia mintală.
Printr-un amestec de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o înfăţişare prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu o sete după succes, demnitarul poate avea orice în zilele de azi.
„Amvonul” parlamentului poate ajunge (de fapt a şi ajuns) uşor o vitrină de etalare a „tălanturilor” şi „năravurilor”.
Tragedia e faptul că există prea mulţi morţi la amvoanele politicii, prezentând prea multe idei moarte prea multor oameni morţi. Ideile lor ucid în loc să dea viaţă, iar cei ce le propagă au un miros de moarte şi nu de viaţă.
