Nu o sa va povestesc despre oameni si locuri sau despre portul Tulcea de unde ne-a inceput calatoria de sase ore, ori despre hoteluri si preturile practicate, sau despre cat mai costa un kg de peste la pescarii, ori despre tariful de traversare cu Bacul la Braila, ori cat e o noapte cazare in Egreta sau Pelican. Nimic din toate astea. Si nici despre echipa de curiosi cu care am facut aceasta hai sa-i spunem expeditie. Acestea toate nu conteaza. Sunt zeci de site-uri cu experti de unde poti culege toate astea. Nu. Eu am sa va povestesc despre cum am perceput mirajul deltei pe care il asteptam cu ceva curiozitate de cativa ani buni. Asa neprogramat. Senzatiile au venit fara sa fie programate. Pur si simplu m-am trezit in Delta si parca abia atunci m-am trezit din amorteala lipsei unei bucurii autentice pe care doar astfel de momente ti-o pot reda.
La primul sfert de viata scurs, ca intr-un bilant ironic oarecum, am reusit sa ajung si eu intr-un mare final in Delta Dunarii despre care citisem doar in cartile de geografie sau printre randuri in povestile prietenilor. Departe sa pot marturisi ca i-am patruns tainele macar cat sa pot impartasi ceva concret, dar dincolo de certitudinea ca sunt un om al muntelui care respira adrenalina la fiecare bucata de stanca escaladata, la fiecare culme invinsa sau la fiecare apus de soare contemplat in tihna si tacere langa cort sau pe vreun pisc dupa un efort de ceasuri intregi de invingere a propriilor limite fizice si mentale, pot sa afirm cu sinceritate dezarmanta chiar si pentru mine ca Delta m-a cucerit.
Asa in pofida tuturor temerilor si a fobiilor cu care ma lupt de mica, acelea cu pestii si pasarile( grea cruce, prea complicat de explicat), asadar in ciuda acestor piedici, farmecul Deltei m-a lasat fara cuvinte. E o lume a formelor surprinzatoare, a neasteptatului, a nesigurantei, a sunetelor, a miscarii, a umbrelor, a senzatiilor de cald si rece cu ploi bruste rasarite de nicaieri si soare dogoritor, o lume extraordinar de vie, o lume extraordinar de sensibila care se misca in functie de cum te misti tu, un loc aparte.
Cu cat stai mai multe zile acolo, cu atat incepi sa/i simti tainele si ritmul si prin limbajul acesta mai vechi decat pamantul, delta ne spune de fiecare data ca nu ne vrea prea des in casa ei. Iar daca o facem si pasim in casa ei trebuie sa o facem cu foarte mare grija si daca se poate fara urme.
Dela Dunarii este ideal de vizitat in luna mai. Nici picior de tantzar. Broaste da dar nu celebrii tantzari de care sunt ingroziti purtatorii de grupa sanguina A2 muscati infirorator mai mult decat ceilalti, teorie confirmata si de cercetatori. Mister neelucidat. Deci da, iata alt paradox: vizitezi o delta fara inamicul principal, spaima tuturor turistilor. Intr-un fel si natura isi are metodele ei de conservare a misterului si a legilor firii, daca ne gandim la ce neam de turisti nimicitori suntem. Cotropitori de-a dreptul. Salbatici fara scrupule. Care nu stiu sa aprecieze momente gen maluri pline de stuff si buruieni care nu iti permit pre multe opriri cu barca, timp care trece lent si spaima oraseanului cu simturile ingropate in zgomote citadine intrebandu-se cu groaza ca „ce ne facem inca 3 zile tot asa prin Delta?”, care la inceput se plictisesc, apoi se revolta iar in final devin indragostiti de o fasie de pamant care iti ofera ca bonus pentru temerile infrante, o insula de maci si irisi galbeni. Si soare.
Locurile acelea devin pe furis un ceva de care te desparti foarte greu, ca un soi de o a doua natura a ta, despre care nu stiai nimic.
„Gondolierul” ca asa il botezasem pe dl Radu , carmaciul nostru credincios din cabina de comanda a vasului care ne transporta prin minunile culuarelor inguste pline de tot ce am descris intr-un limbaj saracacios mai sus, avea si rol de ghid, si ne spunea ca dimineazta si seara ies ceva mai multe pasari iar noi eram la pranz in plin voiaj, cumva obositi de pacanitul camerelor de fotografiat care pandeau egrete, pelicani si tot ce putea sa miste accidental in raza noastra nemiloasa de vanatori de imagini.
Si parca pe langa faptul ca le vedeam rar si greu pe pasari, desi ne deplasam foarte lentu pe canalele inguste pline de stuff, daca nu ai nu stiu ce obiectiv ca sa poti face un zoom mai de Doamne Ajuta, nu ai nici o sansa sa te apropii altfel de ele, zboara de cum te/au zarit, adica de la zeci si sute de metri, iar despre mersul cu barca si vasle, ce sa mai zic, le da tot timpul din lume sa nu fie surprinse. E nevoie de multa bafta si rabdare! Dar zau ca merita. Am descoperit si deosebirea dintre nuferi si pasari: nuferii nu zboara!
Soarele te arde fara mila, nu exista nici un strop de umbra, vantul nu adie nici un pic, pe cer nici un nor, ce mai….sa stai intr/o barca pe asa o vreme ceasuri intregi intr/o liniste mormantala, chiar ca devine obsedanta repetitia obsesiva a gandului „noi suntem oameni de munte, gata plecam de aici, ne/a ajuns”. Si exact in astfel de momente cand esti mai cu nervii la pamant, dezamagit ca nu ai vazut animalele despre care se zvoneste ca si exista real nu doar ca ar fi acolo, se deschide minunatia de peisaj ascuns in malurile muscate de ape, in toata splendoarea foielii vietii. Abundentza de tot ce te astepti mai putin fix in acele momente. Las fotografiile sa vorbeasca ca vorba e prea slaba sa descrie…
Si de parca lucrurile nu ar fi fost suficiente si asa doar vizual, dl Radu incepe sa ne povesteasca despre oamenii locului si viata simpla de pe acolo bazata doar pe singura sursa de existentza : pestele, despre forta lor ca fire in conditiile acelea precare de existentza si totusi cu un stil de viata asumat de sute de ani, pe care foarte greu il poate intelege un om de munte.
Apoi s-a pornit furtuna. Din senin. Nici nu ne-am dat seama cand a sosit si de unde pentru ca vantul s-a infoiat brusc pe canalul stramt, pasarile si asa putine s-au ascuns, cerul arata pregatit sa se rupa peste noi, valurile si largimea canalului nu ne incantau foarte tare mai ales ca eram la nivelul apei in partea de jos a vaporasului amenajat cu loc de servit masa, s-a pornit ploaia in rafale, nu a durat mult, doar cat sa ne lase uimiti de plecarea ei la fel de misterioasa precum sosirea.
Apoi apa era dintr-o data foarte linistita, am avut impresia ca furtuna a trecut ca un tir imens pe o sosea de la tara fara sa se uite macar inspre ultitza. Apoi liniste. Si din nou pasari. Si miros de atmosfera ca dupa ploaie cu aerul acela curat care arunca raze fierbinti dar totusi blande intr-un anume fel. Liniste. Si apoi brusc un stol de berze.
Nu am vazut in viata mea atatea berze la un loc orientate sageata exact ca in desenele din cartile de cand eram mici la scoala si ne invatau ca pasarile migratoare au un sef de echipa si zboara organizat. M-am chinuit sa le surprind dar prea dificil balansul vaporasului si tehnica mea plina de greseli.
Ne-am dorit tare mult sa vedem pelicani. N-a fost sa fie, ne-am spus. Probabil data viitoare. Dar la final nu mai conteaza ce nu ai vazut pentru ca nu stii ce ai pierdut ci ceea ce deja ne-a fost descoperit.
Mi-a placut mult in Delta. Sper sa revin, sa vaslesc, sa ma rup de zgomot, agitatie, stress, lucruri marunte care ne mananca energia inutil, cu o trupa mare de amici care iubesc natura si o respecta, a fost o experintza pe cinste care se lasa cu o exclamatie gen „extraordinar de frumos” pe care iti doresti sa o repeti. Asa sa fie. Si in final un singur gand: la munte poti sa ajungi in fiecare weekend, Delta insa e un loc in care ajungi pentru o saptamana cel mult o data pe an.
