Darul vederii celor care nu se văd nu e dat multora. Dacă suntem ghidaţi sau nu să ne căutăm interior într-o măsură mai mică sau mare, prin intrarea in aceste vremuri tulburi, vom afla la marele final abia.
Mai are poporul român identitate? Ne-am pierdut-o deja? Sunt doar câteva întrebări cu care deschid seria a trei episoade despre daci şi a lor (a noastră încă…poate…de o mai merităm…) Sarmi-Zeget-Usa. Care în traducere prin comparaţii din terminologia sanscrită, în explicaţia lui Napoleon Săvescu, ar însemna Eu mă grăbesc să curg.
”Cum începe lichidarea unui popor? Se începe prin a-i şterge memoria: îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi altcineva îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa altă istorie (de origine latină, greacă, slavică, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element folkloric, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme “istorice” vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndeparta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor rămâne undeva la un etaj inferior al cunoaşterii numai câteva expresii, tradiţii, impresii, fragmente de nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înteles aparent. Formele vechi care cândva au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenţa şi funcţia “noului popor”. Aşa s-a întâmplat şi la noi ! ” (Napoleon Savescu, fragment din Noi nu suntem urmaşii Romei ).
Dureros, nu-i aşa? Să fie real scenariul descris mai sus, dureros e prea mărunt termenul. Şi atunci alegi necuvintele. Pentru că liniştea e începutul curăţirii sufletului. Doar prin necuvinte putem lupta cu ceea ce ne ţine departe de noi înşine!
De ani buni îmi doresc să ajung la cetatea sanctuar a dacilor. O misiune atât de simplă dar atât de paradoxal împotmolită de mereu alte priorităţi, şi-a găsit într-un final ecuaţia potrivită iar în acest binecuvântat august de an graţie 2011, m-am trezit fără să ştiu nici pentru ce, nici cum, nici de ce, fix la miez de noapte în faţa porţii de vest a cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Monument istoric înscris în lista patrimoniului mondial. Cred că vă imaginaţi impactul. Mai erau 20 minute până la miezul nopţii, după un drum de vreo şapte ceasuri bune, trecând prin Orăstie spre Grădiştea de Munte, apoi sus în munte spre cetate, într-un loc scăldat în beznă pentru ochii minţii, căci pentru cine avea altfel de simţuri a te împiedica de beznă e chiar irelevant. Trei amici exact ca în povestea cu cei trei magi, veniţi din trei direcţii, fără să ne stabilim, fără să ne pregătim, ne-am întersectat ca în basmele din vechime româneşti, la miez de noapte, în capătul potecii ce trece prin Poarta de Vest la intrarea în Sfânta Cetate. De parcă eram chemaţi să împlinim vreo vrajă tainică…
Cum să vă explic eu oare sentimentul de ”acasă” trăit pe acel fragment de potecă? Cum să vă fac să păşiţi cum am păşit eu uşor cu teamă, la lumina unei lanterne mici şi firave, cu mintea speriată de lipsa logicii momentului dar cu inima liniştită şi de un calm nefiresc că EA, inima, se află acasă? Era o ruptură între minte şi inimă. O prăpastie. Cu fiecare minut care trecea prăpastia devenea mai acută, fiecare dintre părţi revendicându-şi teritoriile. Obosisem să mă lupt cu mine. Era un soi de criză interioară. Şi ca să nu-mi trădez spaima în faţa amicilor curioşi să exploreze, i-am rugat să ne întoarcem fiindcă multitudinea de interdicţii expuse pe copaci cu anunţuri autoritare gen ”Interzis camparea în cetate!” sau ”Nu instalaţi corturi”, ne obliga moral să nu strivim nimic din reguli.
Întunericul nu este decât o proiecţie a propriului interior. Mi-am spus.
Noi nu suntem fiinţe separate unele de altele, ci comunicăm între noi şi cu întregul Univers pe niveluri infinit de complexe, pe care abia începem să le înţelegem. Lucrurile erau agitate în ultimeleluni, personal vorbind, somn puţin, o multitudine de informaţii bulversante pe căile informaticii moderne găseau aparent răspunsuri dar nu şi dovezi. Obişnuinţa schemelor repetitive mă făcea să interpretez logic cu mintea tot ce simţeam de câteva săptămâni, iar inima ŞTIA că e pe cărarea cea bună, adică acea strigare interioară spre locuri încărcate de …”rădăcini”. Chemarea venea din interior, inexplicabil, ca un magnet. Iar când mintea reuşea să învingă inima, ţi se arăta un lup alb cu ochi de foc, care paraliza mintea doar cu privirea, să nu mai existe dubii, să nu mai existe ceaţă, să nu mai existe ezitare. Parcă ne-am pregăti de-o luptă. Unii ne plângem. Alţii binecuvântăm. Trăim vremuri grele şi tulburi dar privilegiate. În care conştiinţa se trezeşte. E greu de trasat harta unui alt nivel de conştiinţă, dar o altă privire asupra universului ar genera o lume total diferită. Important este că schimbarea a început deja, chiar dacă nu toţi îşi dau seama şi chiar dacă nu avem garanţia că este prea târziu.
La asta mă gândeam pe poteca spre intrarea în cetatea dacică. Asemenea experienţe nu pot fi povestite cu adevărat niciodată. Ele trebuie trăite. Pentru că în momentul în care există un adevăr, ori de câte ori pui întrebarea, răspunsul este acelaşi. Adevăratul cuib al dacilor este acolo pentru toţi. Doar să-i auzi chemarea.
Şi am coborât din pădure întorcându-ne în parcare, la maşină, spre apa care traversa muntele mai la vale, să facem tabără de noapte, la foc, să stăm sub cerul liber nepângărind locurile de taină ale dacilor, ca mai apoi pe dimineaţă şi răsărit de soare, să pătrundem în cetate pe lumină, în sfântă zi de duminică.
Cine sunt ei, dacii?
La mai bine de două milenii şi jumătate de la consemnarea primelor informaţii despre existenţa lor, dacii continuă să rămână un mare mister. La prima privire o dată pătruns în palatul regelui Decebal, ai putea să crezi că misterul se destramă, pentru că tot ceea ce vezi nu pare a fi mai mult, decât arată săracele pliante turistice. Fragmente şi detalii însă din pietrele de andezit tăiate după tehnici secrete, dacă te gândeşti că noi abia de vreo jumătate de secol avem acces la o tehnologie care să permită prelucrarea durei pietre de andezit, fragmente de pietre te fac să crezi că restul cetăţii este ascunsă sub pământ şi rădăcini de copaci seculari. De ce nu se mai sapă la Sarmizegetusa Regia, ai fi tentat să te întrebi retoric? Astfel de informaţii nu se află ascunse în cărţile de istorie. Există în istorie numeroase grupări etnice aflate într-un perpetuu conflict, o încleştare surdă fără început, fără motiv, fără sfârşit…aparent. Rolul omului de rând este să asimileze informaţia dar nu cea aşezată pe tavă ci cea autentică, căutată, descoperită şi într-un final înţeleasă. Izvorul informaţiei este acum mai liber ca oricând, deşi se pare că nu învăţăm destul. Dincolo de măreţia platourilor cu sanctuarele dacice am avut impresia că asist la o poveste dureroasă despre o cetate care cândva era inima unui regat. Un regat uitat. Pierdut în timp. Strivit. Redus la tăcere.
Este inadmisibil să stăm prăfuiţi în uitare, cu capul plecat în noi înşine când tot ceea ce există acolo îţi face pielea buburuze, te invită la sacralitate, îţi umple sufletul cu lumină, te incarcă de voci ancestrale şi gânduri imprimate în pietrele vechi, iar dacă te lipeşti de Soarele de Andezit al dacilor, se poate să chiar primeşti nişte răspunsuri. Am întâlnit un tânăr, ca mulţi alţii, putea fi oricine, Eu, Tu, oricare dintre noi, dar care părea că parcă le-ar cam fi primit parţial. Răspunsurile, zic. Sus în cetatea magică printre sanctuarele mari şi mici de calcare, discul solar şi sanctuarele de andezit, un bistriţean pe nume Ruben Darius Moldovan, se perinda în căutarea rădăcinilor personale. Şi cum pentru mine era al doilea semn, de după cel din miez de noaptea cu sosirea, că nu întâmplător mă aflam şi eu acolo, am îndrăznit să-i cer permisiunea de a-l chestiona. Speram să nu ne refuze interviul în acea zi cu soare perfect, printre turişti rătăciţi şi în sfântă zi de duminică. Şi am intuit bine. Am păşit în interior de sanctuar, încercuiţi de pietre, scăldaţi de soare. A acceptat. Vă invit doar să ne deschidem ascultându-l…
Să aşezăm apoi tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic, apoi să trecem prin Legile Belagiene, să vorbim apoi despre secretul comunicării sacerdotale şi memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică – să vorbim mai apoi despre plăcuţele daco-getice, şi despre celebrul deja Marco Merlini care la cel de al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo din SUA în 2004 spunea ”When no one read, who started to write”, traducere Când nimeni în lume nu citea la Tărtăria se scria, să vorbim apoi despre celebra din nou Cronică apocrifă pe plăci de plumb, să vorbim despre Nicolae Minulescu, Nicolae Densuşianu, despre B.P.Haşdeu, şi Petru Maior, şi despre mulţi alţii! Dar toate astea în episodul următor, evident.
– (va urma) –
(fotografiile autoarei)
