Şedeam pe cuşma Sfinxului şi mă gândeam la Mioriţa.
Şedeam pe cuşma Sfinxului şi mă gândeam la frumuseţea şi durerea lumii ăsteia, cântată cu atâta împăcare din vremuri ancestrale. ”Stăpâne, stăpâne, Îţi cheamă ş-un câne, Că l-apus de soare, Vor să mi te-omoare, Baciul Ungurean, Şi cu cel Vrâncean…”
Stăteam aşa cu ochii închişi, căţărată interzis pe cuşma plină de lumină şi voci vechi care vin din adâncuri şi simţeam că Sfinxul ar putea la fel de bine să fie Moldoveanul din Mioriţa, cel calm şi împăcat cu trădarea fraţilor, cel împăcat cu jertfa, cel blând şi pus pe iertare cu soarta, cel milos şi protector. ”Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei…”,
îmi depănam în minte melodia versurilor genialei Mioriţa. Mă ardea soarele şi mă bătea vântul pe cuşma Sfinxului, ameţisem de la altitudinea din care priveam fără cuvinte prăpăstiile din exteriorul platoului Bucegilor, lumea în jur forfotea şi privită de sus părea extrem de măruntă, unii făceau fotografii, copiii se jucau şi strigau gălăgioşi, părinţii căutau locuri de aşezat păturile şi pus masa, bicicliştii se antrenau la ceva distanţă de pietrele spectaculoase, era un soi de agitaţie paradoxal calmă şi firească, iar eu mă simţeam de acolo de sus, pe piciorul de plai, pe gura de rai din balada cu mioriţa cea frământată, speriată de un fictiv şi neexistent pericol dar viitor real, exact ca oiţa năzdrăvană din poveste,
care ”De trei zile încoace, Iarba nu-i mai place, Gura nu-i mai tace…”.
Aveam impresia că de m-ar întreba printr-o minune Sfinxul, de ce mă frământ, i-aş fi răspuns exact ca în balada din poveste cu ”Stăpâne, stăpâne, Îţi cheamă ş-un câne, Că l-apus de soare, Vor să mi te-omoare, Baciul Ungurean, Şi cu cel Vrâncean…”
Asta îmi trecea prin simţuri. Că ”…Cel Ungurean , Şi cu cel Vrâncean, Mări se vorbiră, Şi se sfătuiră, Pe l-apus de soare, ca să mi-l omoare, Pe cel Moldovean, Că-i mai ortoman, Ş-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câini mai bărbaţi...”.
Asta îmi bântuia prin minte. Că el de acolo de sus, nemişcat şi puternic, stă de pază la hotare să vegheze umbrele care ne-ar aduce întristarea, nouă celor ce n-o merităm. Că mulţi ne-au pizmuit pentru ce guri de rai avem în curte. Că mulţi ne-au vrut locurile scăldate de puterea care vine din pământ. Şi am avut o stare de pace în acel moment. Cu soarele care mă scălda în acea zi perfectă de duminică, şi vântul cald care te învăluia, am avut senzaţia că sunt aşa ca un sâmbure mic de sămânţă, care trebuie să fie protejat, udat şi apoi scăldat în caldură şi dragoste, din care urma să crească mai apoi adevărul despre istoria neamului din care răsărisem. Atât cât un bob de muştar din adevărul ăsta care să poată muta munţii din loc cu credinţă. Un bob mic de tot din marele mozaic format şi de alte seminţe care…dacă ar vrea să crească…ar completa cercul.
Şi iar mi-am amintit de versurile mai bătrâne decât lumea din balada care mi-a marcat acea zi de duminică binecuvântată, versurile legate tot de un răspuns imaginar al colosului de piatră, ce ar fi putut să-mi spună
”Oiţă bârsană, De eşti năzdrăvană, Şi de-a fi să mor, În câmp de mohor, Să-i spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean, Ca să mă îngroape, Aice pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi, În dosul stânii, Să-mi aud cânii...”’ Hmmmm, m-am gândit….să fiu tot cu voi…Şi aici a rămas. Cu noi. Să ne vegheze. Să ne bântuie după ce l-am văzut doar cât să ne tot amintim. Să ne reamintim cine suntem. Sfinxul din Bucegi stă fix şi drept privind depărtările, nu-l clinteşte, nu-l sperie, nu-l fărâmiţează, nu-l face să tresară…nimic. E doar un biet bulgăre de piatră, ar spune multe voci fără fior. E muuuult mai muuuuuult….v-aş spune eu. În fond cine mă poate contrazice că ceea ce am simţit acolo sus pe cuşma de piatră, ar fi ceva lipsit de autentic?
Chipul de piatră misterios ca zâmbetul Mona Lisei
Chemată de voci interioare pe care nu le înţelegeam am ajuns pentru prima oară aici, după un drum lung pornită brusc la miez de noapte, să am timp să-l văd în răsărit de soare, de parcă întreaga mea existenţă depindea de acel moment. Niciodată nu mi-am plecat urechea la vocile ancestrale care mă cheamă în locuri vechi dar noi pentru mine. De fiecare dată am avut impresia când am poposit în locurile care mă trăgeau spre ele cu fire invizibile, că totul era altfel. Niciodată nu am încercat să înţeleg magnetismul ancestral pe care îl exercita asupra mea Sfinxul din Bucegi. În lumina aceea mi-am dat seama de frumuseţea neânchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemeni pietrelor monolitice de pe platou, mă cuibăream şi eu. Puteam vedea fiecare detaliu din stâncă, fiecare fir de iarbă tocită de paşii trecătorilor, fiecare detaliu poleit de lumina soarelui până la orizont, şi mai ales puteam vedea curbele şi liniile retezate ale colinelor, ale Omului, punct energetic vechi la care priveşte în taină Sfinxul de parcă de acolo ne-ar veni toate soluţiile, toate scăpările. Totul era atât de frumos încât cuvintele mele de om nu le putea încăpea în descrieri. Aceea a fost clipa în care am înţeles că vocea aceea neştiută pe care o aud de fiecare dată în inima mea, chemându-mă aici de atâţia ani, este vocea pământului. Gaia cum o numeau bătrânii, cea care primeşte totul, cea care îngăduie totul, cea care iartă totul, cea care sufere totul.
M-am simţit acolo sus pe cuşma de piatră a Sfinxului, în cuibul meu protectiv, izolată de tot zgomotul şi foiala de jos, de toate sunetele inutile pe care se sprijină lumea, m-am simţit ca un copil mângâiat după o lungă rătăcire, ca o fiinţă răzvrătită care s-a întors, în sfârşit acasă, m-am simţit uşurată, vindecată. Părea că lumina care mă scălda pe piatra suflată de vânt, într-un mod misterios, mă spăla de praful şi de frica şi de grijile lumii din care veneam, şi toate ale mele se scurgeau în piatra şlefuită, apoi mai jos în pământ, toate se scurgeau jos în pământ, odată cu ea.
Au fost ore magice, în afara oricărui timp omenesc. O piatră veche de mii de ani venea cu răspunsuri. Şi atunci am ştiut că după ce toate se vor fi terminat, după ce mă voi desprinde din toată frumuseţea şi adevărul din moment, după ce mă voi da jos de pe cuşma de piatră binecuvântată, voi scrie despre asta. Exact cum am simţit. Exact cum am trăit. Şi despre spectacolul petrecut sub ochii mei în locuri departe de cel natal dar totuşi acasă.
Călugărul din cărare
O arşiţă cumplită ardea ierburile şi totuşi, cu toate acestea, mă desculţasem intuitiv să simt locul cu tălpile, să trec prin praful drumului măcinat, prin pietre. La câţiva metri de mine un călugăr smerit, în mijlocul arşiţei îmbrăcat în straiele largi şi negre, cu o căciuliţă scurtă, împletită, pe cap, la fel de neagră, îşi căra buciumul mare şi greu pe umăr, oprindu-se din când în când pe firava cărare, în vântul de sub Sfinx, scrutând tainic depărtările.
Nu cred să fi realizat cât este de spectaculos. Nu cred să fi băgat de seamă cum prin capul plecat, greutatea trupului măcinat de rugăciuni, împovărat de păcatele luate de pe umerii altora şi arse în focul credinţei şi al pământului, nu cred să fi băgat de seamă cum mulţimea se simţea atrasă inexplicabil de lumina din el. La fel şi eu. Am coborât de pe cuşma de piatră atrasă ca un magnet, să-i ascult strigătul de bucium, din gâtlejul de metal aţintit spre orizonturi în direcţia în care privea Sfinxul, departeeeee, şi mi-am amintit de-o vorbă veche de la bunicii mei din sat. Am îndrăznit să-l întreb senin ”Părinte, când cineva zice ”lua-l-ar gaia pe cutare”, ce înseamnă asta?”. M-a privit puţin uimit. ”Înseamnă să-l înghită pământul. Da’ ii păcat să spui aşe, că-i ca un blastăm asupra omului, şi nu-i plăcut lui Dumniezău”. ”Da de ce-i spune pământului Gaia, părinte?”. Se gândeşte puţin: ”Îi din vechime, nu-i de-acuma. E viu pământul.” Ochii i s-au făcut vii, s-o lăsat spre mine aşa cu un umăr, parcă să nu ne audă toată lumea, iar eu am ştiut că urma să povestească ceva.
”Gaia ii nume cu puteri. Ascultă la mine. Dacă vrei să te scapi de orişice boală, trebuie să stai cu tălpile îngropate în pământ. Pământu’ trage boala din om. Dacă-i boală de moarte, trebuie să dormi numa’ pe pământ, numa’ cu o velinţă de lână, aşe, ca într-o groapă mică. Are putere mare…” Şi s-a uitat spre tălpile mele goale care stăteau în praf fără să-mi pese. Şi mi-a zâmbit tainic, am zâmbit amândoi, ştiind că dacă nu aş fi venit desculţă lângă bucium, nu mi-ar fi spus nimica poate. Parcă tălpile mele goale erau o cheie spre taine văzute doar de el în piscul cel mai benefic energetic din Ardeal. Aşa e cunoscut locul în care ne aflam. Ştiind legenda şi văzând că nu se încumetă să plece în drumul lui, am îndrăznit să aflu şi mai multe. ”Cine a ridicat bulgării ăştia de piatră, Părinte?”, m-am încumetat aşa cu un sfert de glas şi fără să mă uit direct la el. A tăcut. A scrutat cu privirile orizontul şi după un moment lung cât o eternitate a spus dintr-o suflare ”Cum cine? Urieşii. Eu i’am văzut”. Era rândul meu să fiu redusă la tăcere. Cum adică i-a văzut? Îşi râde de mine că par o copilă naivă, mi-am spus în gând. Şi din nou am rămas fără cuvinte doar că de data asta, chiar uimită, deoarece gândisem, nu vorbisem…”Nu eşti copilă naivă”, mi-a spus ”Călătoresc în Duh. Am o misiune aici de la Maica Sfântă să construiesc un schit în formă de triunghi. Maica mă poartă afară din trup în Duh şi atunci când trebe’ văd lucruri care nu vreau să le văd…dar care au fost şi sunt…”. L-am rugat să pecetluiască mărturisirea asta cu un sunet de bucium, să fie aşa ca o pecete la ce-o spus.
Şi l-am adus acasă mărturie că nu am visat. Că mărturia gândurilor simţite nu se imprimă pe peliculă. Dar adevărat vă spun că nu am mai putut vorbi după ce a cântat. De parcă-mi legase graiul cu tăcerea. Ca până ce se va desprinde dintre oameni, plecând spre crucea care-i marca locul viitorului schit aflat în direcţia privirii Sfinxului, să tacă mintea şi să se trezească sufletul şi inima. Aşa a poruncit din bucium…
Sufletul are rădăcini
De parcă lucrurile n-ar fi fost de-ajuns în toată frumuseţea amestecată de sub ochii mei, realul cu imaginarul, misticul cu concretul, soarele cu vântul, piatra cu pământul, am dat încă un rotocol în jurul Sfinxului, să simt mai bine şi să pătrund cu adevărat înţelesurile a ceea ce m-a făcut să tac şi să privesc orizonturile, gândindu-mă la ceea ce tocmai îmi confirmase călugărul. La uriaşii din alte timpuri decât cele cunoscute nouă că poate nu sunt chiar legende. Călcam desculţă în nisipul ros de ploi, de vânt şi frig apoi din nou de arşiţă, încet, în cerc, mergând spre ceafa gigantului de piatră. Şi când mi-am coborât privirea de la cuşma luminată prea tare în lumină, spre poale şi zona de umbră, am rămas din nou fără direcţie. Pe piatra veche, în lumina de sus care cădea ca o rază fixă şi stranie, o doamnă în etate cu părul alb ca neaua, stătea cu palmele lipite de peretele vindecător. Nu se odihnea. Nu şedea molcom la umbră cum am crezut de la distanţă.
Nu se adăpostise de caniculă. Nu. M-am apropiat încet să văd mai bine şi m-am simţit copleşită pentru că deşi am venit fără nici un sunet spre ea, ca o pisică, desculţă, fără sunet, şi-a ridicat încet zâmbind capul alb, şi m-au privit cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată, limpezi şi clari. Ştiam că îmi înţelege uimirea. Mi-a zâmbit cu îngăduinţă şi cu bucurie de copil spunându-mi, fără s-o întreb, că vine foarte des acolo sus …să întinerească. Da, da, să-ntinerească. Aşa mi-a spus. Că asta face. Nimic secret, nimic special, nu îndeplinea vreun ritual tainic, nu deţinea secrete predate sub jurăminte, era pur şi simplu acolo cu palmele deschise perfect, largi, lipite de piatra cu puteri. Parcă tot Sfinxul era acolo numai pentru ea. Avea 80 de ani şi venea cu familia, ageră şi senină în spirit, era din Ialomiţa şi mi-a împărtăşit din taina destinului ei. Dar acestea sunt lucruri doar pentru sufletul meu. Căci unele lucruri nu sunt făcute pentru a fi spuse.
Doamna de la Ialomiţa mi-a demonstrat că sufletul are rădăcini.
Într-un mod firesc şi simplu. Parcă asistam la o îmbrăţişare cosmică, atunci când cerul se uneşte cu pămânul şi sufletul cu lumina. Ce imagine de poveste! Locul acesta se pricepe să dreagă inimi, mi-am spus, privind-o. Să vindece beteşugurile oamenilor şi animalelor, în zile cu soare şi în nopţi nesfărşite. Parcă s-ar auzi de acolo de sus toate vaietele lumii. Şi tot acolo sus parcă s-ar vindeca toate. Şi atunci mi-am amintit de spusele bunicului care înainte cu câteva săptămâni, să plece ”dincolo”, mi-a spus într-o zi la fel de senină ca asta de aici, că sufletul omului stă în inimă. ”În inimă şade sufletul omului’, mi-a spus, ”pe-acolo intră în trupul omului, şi tot pe acolo iasă la ceasul morţii şi tot cu inima poate auzi omul tainele şi poate vorbi cu animalele şi cu copacii”.
M-am aşezat lângă Doamna de la Ialomiţa, aşa am botezat-o, să simt şi eu cu inima ce simţea ea cu palmele.
”Pământul se aude cu inima, nu cu urechile”
sau în loc de epilog
La o altitudine de 2216 m, cu cei ai săi 8 m înălţime şi 12 m lăţime, cu cele două întâlniri ciudate şi relatări intime despre care tocmai v-am descris mai sus, mi-a fost tare tare greu să cred că Sfinxul din Bucegi, e doar o formă sculptată de ploi şi vânt, într-un abstract şi absolut coincidenţial chip uman, cu privire misterioasă, aidoma secretelor din basmele româneşti. Mi-a fost pur şi simplu imposibil, să neg redeschiderea unor porţi vechi ale copilăriei din noi, care priveşte cu uimire prin inimă şi nu cu mintea, locul. In munţii de la noi există multe formaţiuni similare, tip megaliţi, care din cauza eroziunii eoliene, o dată cu trecerea timpului, au prins aspect de chip de om, printre care amintesc aici şi Sfinxul de la Stănişoara, Sfinxul de la Topleţ, Sfinxul de la Piatra Arsă, cât şi Sfinxul de la Pietrele lui Solomon dar şi cel ce poartă numele de Brotocei. Cu toate astea, nici una dintre aceste formaţiuni de megaliţi nu a reuşit să atingă valoarea Sfinxului de pe Platoul Bucegi. Cea mai simplă cale de acces este cu Telecabina Buşteni – Babele, traseu ce are o lungime de 4350m, o diferenţă de nivel de 1235m şi este străbătut în aproximativ 15 minute. Telecabina are o capacitate de 25 persoane iar programul zilnic (mai puţin în zilele de marţi) este 7:45-17:00 (ultima urcare la ora 16:00 şi ultima coborâre la ora 17:00). În zilele de marţi programul este 10:30-17:00. Un aspect pe care îmi este imposibil să-l omit e cel legat de infernalul timp pe care îl pierzi la coadă, aşteptând telecabina. Trei ceasuri am crezut că-i simplă glumă. Dar e real. Noroc că am avut parte doar la final, când deja nu mai conta ce se întâmplă, efectul sfinx nu se putea estompa cu supărarea unei mulţimi revoltate de timpul pierdut în aşteptare la coborâre. Urât aspect organizatoric vorbin dar este o altă poveste aceasta.
Pe Sfinxul meu din magica zi de 22 august 2011, îl voi reântâlni la fel de neschimbat, impunător, măreţ, copleşitor, şi peste patruzeci de ani, când glumind cu mine însămi acolo sus, mi-am spus că voi atinge la fel ca Doamna de la Ialomiţa din poveste, cu palmele încreţite de timp, piatra magică familiară. Şi voi înţelege mai multe atunci decât am reuşit să vă fac astăzi să pătrundeţi. Atât a fost să fie…acum,
sau poate ar mai încăpea doar …
”Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană, …
… tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m’am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!” (Balada Mioriţa)
(fotografiile autoarei)
