Zilele pe care le trăim sunt pline de frământări. În mari intreprinderi oamenii sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică ceva, intră „şmecherii” în acţiune ca să găsească cheia problemei, să facă „reparaţiile” necesare ca fabrica să funcţioneze mai departe.
Pentru „şmecherii” aceştia a fabrică, ce funcţionează normal, nu prezintă mare interes. Ei sunt interesaţi de „problemele” care apar; sunt apecialişti în rezolvarea lor.
Tranziţia continuă a zilelor care le trăim a avut specialişti interesaţi în problemele decăderii morale, a propagării bolilor spirituale ale naţiei. Au făcut în aşa fel ca să ducă poporul pe căile rătăcirii, apoi scoţând din cotloane numai de ei ştiute, „specialistul”. Acesta e mânat de un instinct deosebit. Mimează necazul şi dă semnalul aşa-zisei mobilizări.
Încearcă să fie drastic, radical, adesea violent. E adevărat că are o gândire unidirecţionată, e sever, fără teamă. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani, dar el, vezi doamne, ştie ceva.
„Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă?” Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite. De aceea şi este el un om aparent, diferit, neobişnuit.
Faţă de aşa oameni societatea, neapărat, trebuie să reacţioneze. Faptul, interesant, că acest specialist, rareori, încearcă să răsplătească societatea cu ceva în timpul vieţii.
Încearcă să impună în subconştientul generaţiilor următoare să-i zidească mormântul şi să-i scrie biografia aşa cum, el, ar vrea. Dar, mentalitatea-i stângace, crede că o să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.
