După aproape 5 ani, destinul m-a readus în curtea celei mai populare persoane din comuna Josenii Bârgăului, cunoscutul „făt din Rus”, Constantin Parasca, care nu demult, la centenar, a avut parte de o aniversare cum nu s-a mai văzut pe Valea Bârgăului.
Bunicul are o poveste de viaţă impresionantă. La cei 100 de ani ai săi, împliniţi în prima zi a acestei luni, fătul îi face în ciudă bătrâneţii. Vorbeşte fluent şi amănunţit despre orice întâmplare din viaţa sa, indiferent că e fericită sau tristă. Este un bătrânel vioi şi nu se fereşte de muncă. Când am trecut pe la el, l-am găsit desfăcând păstăi de fasole. După aproape 5 ani, l-am găsit la fel de simpatic şi la fel de generos în a ne povesti despre viaţa sa, presărată cu multe încercări deloc uşoare.
S-a născut în prima zi din octombrie a anului 1911, la Rusu Bârgăului şi acum e mândru să ne spună că a atins suta, chiar a trecut peste. Este primul copil, din trei, a unei familii de agricultori din satul comunei Josenii Bârgăului. Fătul, aşa cum îl ştie toată lumea, a făcut şcoala la Prundu şi la Rusu Bârgăului, apoi a învăţat, furând meseria, cum se face agricultură, domeniu din care avea să-şi întreţină apoi, familia. „Multe am învăţat să fac (…) a oltoni (a altoi, n.r), a planta pomi fructiferi şi rotărie, că pe vremea aceea nu erau cauciucuri, dar agricultura a fost de bază”, ne povesteşte moşul. În 1931, Constantin Parasca s-a căsătorit cu aleasa inimii lui, Victoria, şi în scurt timp, i-a venit ordin de încorporare. „Am făcut armata de activitate în Bistriţa, la Batalionul 8 Vânători, eram deja căsătorit”, mărturiseşte bunicul.
„Ne-o strânsu-ne pe toţi (…) şi ne-o dus la gară (…) n-am ştiut nimica”
Cu ochii umeziţi în lacrimi, fătul ne povesteşte cum a ajuns pe front. A fost luat de lângă familie, fără să i se spună unde va merge. „Ne-o strânsu-ne pe toţi, în capătul Bistriţii, dincol de Viişoara, lângă linia ferată, acolo era o berărie. Ei, ne-o dat ordin de chemare, am stat vreo 2-3 zile, apoi ne-o scos afară şi ne-o strigat pe nume. Cutare şi cutare treci de partea cealaltă, cutare şi cutare de astă parte, ei…, n-am ştiut nimica…de acolo ne-o dus la gară şi ne-o îmbarcat în tren şi de acolo, ne-o dus, ne-o dus dom’le, până în Ungaria, la Mişcolţ (Miszkolc n.r)”, îşi aminteşte bătrânul. În acea vreme, adică prin 1941, Constantin avea deja 2 copii, o fată şi un băiat, soţia sa fiind însărcinată cu al treilea. O lună de zile, soldatul Parasca a făcut instrucţie în Ungaria, povestindu-ne că el şi camarazii săi au fost batjocoriţi. „Am fost ciufuliţi. Noi eram români, ei ştiau ce vorbem noi, dar nu se arătau, ne ocărau. Am fost batjocoriţi. Ne dădeu mâncare, o puneu jos şi noi trebuia să luăm câte o lingură, aşa plecaţi, neaşăzaţi pe scaun”, povesteşte înlăcrimat bunicul. După o lună de zile în oraşul ungar, soldaţii au fost duşi în Ucraina, aici fătul nostru petrecându-şi sărbătorile de iarnă. „ Cu cai, cu tunuri, dusune-o direct în Kiev. Am stat de Crăcin şi Anu’ Nou şi de Bobotează apoi, am înaintat şi ne-am oprit într-un oraş, lângă o pădure, se numea Saradina Buda (Seredina-Buda n.r). Aici am stat vreo 20 de zile şi am fost numit să răspund de câţiva soldaţi. Am făcut post în capătul orăşelului, să nu vie partizanii. Mâncare ne aduceau soldaţii de la unitatea noastră care era mai departe de noi”, continuă bunicul. Fătul ne povesteşte cum a trecut de momentul în care s-a gândit că nu mai apucă să-şi vadă al treilea fiu. „Într-o dimineaţă trimit un soldat să aducă ceaiul de la unitate, dar se întoarce fără ceai. Unitatea o dispărut. No’, ce trebuia să fac eu atunci. Am spus, mă băieţi, trebe să plecăm de aici, merem împrăştieţi, nu merem laolaltă, că dacă cineva din geamuri trage după noi, să nu murim toţi o dată …am avut zile, am scăpat şi după un drum bun ne-am găsit unitatea care o fugit de partizani, împotmolită în mlaştină. Greu am ieşit de acolo, dar am putut şi am mers mai departe…”.
„(…) multe suflete a jertfit războiul ăsta, multe(…)”
Constantin Parasca îşi aminteşte tremurând cum tabăra lui s-a oprit într-un sat ars, al cărui denumire nu a ştiut-o atunci şi nici în ziua de astăzi nu o ştie. „Nu ne mai interesa, ştiu că totul era ars, erau nişte cotişiore aşa, doar bolovanii pe care erau făcute casele se mai vedeau. Ne-am făcut tranşee, buncăre şi ne-am instalat. Am stat toată vara şi am şi iernat aici. N-a fost uşor, toată noaptea eram bombardaţi, ne atacau mereu partizanii”, spune cu suspin bâtrânul, amintind şi de o scenă în care camarazi de-ai săi
i-au „secerat” într-o noapte, pe cei care le făceau nopţile albe. „Morţii erau aruncaţi toţi, într-o groapă, unde să-i fi înmormântat acolo.., multe suflete a jertfit războiul ăsta, multe”. În tot acest timp, bunicul a păstrat legătura cu familia sa, prin telegrame. Ne povesteşte zglobiu cum raţia sa lunară, de 35 de pengö, o trimitea acasă la copii. În plus, el nu fuma, iar ţigările ce le primea, le vindea, banii de pe ele fiind destinaţi tot familiei. Tot din scrisori a aflat că a venit pe lume al treilea său prunc, pe care l-a văzut prima dată, când micţul avea 2 anişori. Coborându-şi privirea, ne-a spus că prin telegramă a primit şi vestea dispariţiei fratelui său, pe front fiind şi acesta. O pneumonie l-a răpus.
„(…) am vinit din război, în izmene şi în capul gol”
Fătul ne povesteşte cu multă precizie că a ajuns acasă, după 18 zile de călătorit. „Mergeam cu trenul numa’ noaptea, doar 2-3 ceasuri, în rest stăteam ascunşi în păduri să nu fim atacaţi. Am venit cu trenul până în Budapesta, aici ne-am oprit la un restaurant, unde am fost ospătaţi ca niciodată (…), am ajuns acasă în cămeşă, izmene şi în capul gol(…), la unitate din Ungaria a trebuit să predăm hainele, apoi ne-o lăsat la familii”, ne vorbeşte ştergându-şi fruntea ridată de povara anilor.
După mai bine de 3 ani de război, Constantin Parasca ajunge acasă, lângă familie şi biserică, locurile cele mai dragi lui. S-a apucat imediat de muncă, a fost angajat să construiască pentru stat. N-a reuşit să se bucure bine de viaţa de familie, că bunicului îi vine din nou ordin de chemare,de data aceasta nu la război, ci la munci zilnice. Ajunge în Hunedoara, unde mai bine de 40 de zile, a descărcat fier vechi. S-a întors acasă şi, în 1944, când războiul era pe terminate, iar a fost chemat. „Ne-o dus iară în Şintereag, am stat acolo o noapte ascunşi, la o margine de pădure, pentru că erau dese transporturi de ruşi…, am fujit, am trecut Someşul şi am vinit acasă ”, povesteşte bunicul bucuros că a izbândit. De atunci, viaţa lui a intrat pe făgaşul normal, şi-a văzut de familie, de lucru, dar nu în ultimul rând, de credinţa sa, pentru că dintodeauna, a iubit biserica.
Este al treilea făt pe vatră
Mândru de el, bunicul ne spune că este al treilea făt pe vatră, provenind şi dintr-o familie apropiată bisericii. „Unchiul şi socrul unchiului meu, de pe aceeaşi vatră, au fost şi ei în corul bisericesc”, mărturiseşte Constantin Parasca.
Bunicul nostru este în strana bisericii de când avea 14 de ani. Ne-a spus ca a servit 4 preoţi: din 1925 până în 1938 a fost alături de părintelel Teodor Ciuruş, din 1938 până în 1970 cu preotul Ioan Hangan, apoi timp de 18 ani l-a urmat pe preotul Ioan Suciu. Acum este în al 14-lea an de când îl serveşte pe actualul preot al bisericii, Ioan Platon, nedând niciun semn ca ar vrea sa renunţe din cauza vârstei. Din 1940 are calificare de „cântăreţ”, iar în 2001 a primit o diplomă de merit pentru activitatea desfăşurată în domeniul culturii şi educaţiei în satul său natal, de la Asociaţia “Cultul Eroilor”, lucru de care este foarte mândru. Încă este conducătorul stranei, slujind cu sfinţenie corul bisericii. “Înaintea mea, nu-i nimeni, conduc strana de-o viaţă. Acum îi am alături pe 2 fini de-ai mei de cununie”, ne explică bunicul.
Constantin Parasca este un om în faţa căruia ne plecăm, este un exemplu pentru oricare dintre noi, la 100 de ani ai săi fiind plin de lumină şi optimism. Se bucură de căldura şi iubirea urmaşilor săi: 3 fii, 9 nepoţi, 11 strănepoţi şi stră-strănepotul, de numai 2 anişori.
Nu are niciun regret în viaţă. “Nu-mi pare rău de nimic, doar de dispariţia soţiei mele, acum 20 de ani şi a fiicei mai mari, acum 2 ani (…), dar aşa e viaţa, draga moşului”, conchide iubitul bunic.
Este apreciat de toată lumea, fapt pentru care de ziua lui, familia i-a pregătit un moment unic. A fost felicitat de însuşi ÎPS Andrei Andreicuţ, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, prin intermediul unei diplome de recunoaştere a întregii activităţi, înmânată personal de Prea Sfinţitul Episcop, Vasile Someşanul. Acesta, împreună cu un sobor de 14 preoţi, apropiaţi familiei, o parte chiar rude, i-au fost alături, la slujba de vecernie arhierească, organizată în cinstea sa.
