De la hidosul număr al Dilemei nr 265 din data de 5 martie 1998, dedicat în întregime demolării lui Eminescu, arta flegmei s-a diversificat. Periodic Eminescu este atacat şi terfelit în fel şi chip, mai ales de către personaje de alt neam. Cum ar fi de exemplu, zilele trecute, CTP, care s-a întrebuinţat în stilul său cvasi comunist pentru a-i contura lui Eminescu o imagine de ateu, anticreştin adică, rupt şi diferit de romani până într-acolo încât CTP-ul l-a definit drept neromân – ca şi când romanii ar fi ceva scârbos şi greţos, definiţie ce nu poate veni decât de la un personaj de alta etnie.
Tâmpeniile lui CTP vin din neantul minţii sale înguste de evreu credincios în farfurii zburătoare, de inginer autor de insalilari şi nuvelete de science fiction, cu omuleţi verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul său în presă (cel puţin aşa se lauda pe vremuri CTP).
Nu înţeleg de ce foarte puţini dintre evreii din presa şi din viaţa politică îşi asuma public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia care şi-au clarificat public evreitatea. Sunt însă mult mai mult decât doi evrei în media şi în politică. Corect ar fi cånd se manifestă public să-şi decline identitatea pentru ca publicul să-şi poată calibra percepţiile în cunoştinţă de cauză. Faptul că evreii au în mod special o problemă cu Eminescu e de înţeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a dedicat „israeliţilor” la vremea să, numeroase materiale de presă. Până în ziua de azi, Eminescu, deşi mort de mult, este încă o ţintă predilectă a comentatorilor evrei, dar şi al autorităţilor „religioase” ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie) rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă Eminescu a fost pus la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai abitir a devenit ţinta politrucilor kominternisti, a urmaşilor bolşevicilor evrei, concentraţi in reduta lui Brucan de la GDS.
Gogomăniile proferate cu un senin imbecilism de CTP fac parte din seria de nesfârşite flegme aruncate înspre efigia lui Eminescu. CTP-ul este un supravieţuitor zelos al acelor vremuri în care comentariul despre Eminescu era tributar indicaţiilor de partid, care-l transformau pe Eminescu într-un fel de profet al luptei proletare, un marxist angajat în lupta de clasă.
A-l face ateu şi comunist pe Eminescu este în cel mai bun caz o probă de cretinism şi analfabetism. A proclama apoi, cum o face CTP-ul, fără nicio replică publică, ca Eminescu nici n-ar fi român, (atât de diferit era el de romani, vrea să o întoarcă şmechereşte CTP), arata nivelul delirului la care au ajuns detractorii lui Eminescu.
Întreaga familie a lui Eminescu era dedicată Ortodoxiei
Pentru a clarifica aşa zisul „ateism” pe care i-l atribuie lui Eminescu CTP-ul, analfabetul trustului evreiesc al lui Ronald Lauder, trasam câteva coordonate şi date ale vieţii lui Eminescu plus fragmente dintr-o analiză a cunoscutului profesor şi eminescolog Nae Georgescu, unul dintre cei mai calificaţi cunoscători ai „temei” Eminescu.
Familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, biserica din Ipoteşti construită în 1803 fiind cumpărată de Raluca Eminovici, mama lui Eminescu, în 1847 cu 250 de galbeni de la boierul Theodor Murguleţ. Biserica a fost locaş de cult pentru sătenii din Ipoteşti şi după cumpărare salariul preotului fiind plătit de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, care deţinea moşia din Ipoteşti.
Printre fraţii mamei lui Eminescu se numărau nu mai puţin de cinci călugări şi călugărite – doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie: Calinic, Jachift, Fevronia, Olimpiada şi Sofia. Jachift a ajuns chiar stareţ iar Olimpiada a ajuns maica stareţă la Agafton. Olimpiada Jurcasu a fost cea mai apropiată de poet, tot ea îndemnându-l spre studiul credinţei străbune. O altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora să Harietta, care îi îngrijea sănătatea. Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit.
Cercetătorul Nae Georgescu descrie într-unul din studiile sale un episod mai puţin cunoscut din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea duhovnicului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă părintele duhovnic: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Cântărea de la vecernie” Lumina lina”, se regăseşte şi în versurile poeziei „Răsai asupra mea” în care este invocată imaginea Fecioarei Maria dar şi în alte dintre poeziile sale se găsesc motive creştine cum ar fi în „Rugăciune”, „Melancolie”,” Învierea”.
Gândul călugăririi
Cercetătorul Theodor Codreanu arata în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei” ca poetul a avut în vedere chiar alternativă şi gândul călugăririi – mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului
Eminescu a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer, cu respect şi evlavie întocmai unui bun creştin. Acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
autor:
sursa: curentul.ro via roncea.net
