„Schotch” este imaginea unui dezolant spaţiu postindustrial dintr-un oraş de provincie: uzine dezafectate, muncitorii şi patronii „capitalişti” ai puţinelor fabrici salvate de la dispariţie, resturi de fier şi beton, crisma incredibil de ieftină şi blocul de nefamilişti.
Aici se schiţează fragil o poveste între un inginer tânăr, incremenit în capcană Fabricii de Aliaje Speciale, şi secretara directorului, care traversează dezolantul peisaj pe role, cu volumul lui Marcus Aurelius în rucsac. Peste toate pluteşte amintirea lui Ilă, ţăran mort în patul lui, în sunet de cetera, şi o abia ghicită nostalgie a lumii rurale dispărute. Cartea Ioanei Bradea este un straniu poem muzical despre fabrici şi uzine agonizante, despre macarale şi maşini cu denumiri tehnice complicate, devenite inutile în brava lume nouă a României contemporane. (Sursa: www.bookiseala.ro)
FRAGMENTE
Secretara directorului. Hm.
Răspunde la mailuri.
Face procese verbale la şedinţe.
Răsuceşte şuviţe galbene de păr cînd vorbeşte la telefon cu furnizorii.
Planifică întîlniri cu diverşi clienţi sau colaboratori.
Împrăştie în sectoarele de producţie tot felul de comunicate ale conducerii.
Mîzgăleşte cu pix roşu foile companiei pe margini.
Traduce instrucţiunile de utilizare din pachetele utilajelor.
Îşi învîrte scaunul din călcîie pînă-i vîjîie tavanul fals între urechi.
Traversează hala industrială în fustă scurtă şi hîrtii de secretariat.
Cu obraji curaţi ca o uşă proaspăt vopsită.
Peste ciment alunecă negru coapsele cu ciorapi cu tot.
Ochii verzi îi luminează drumul printre maşinile din secţie.
Ca două faruri.
Mda.
În mijlocul drumului încetineşte şi întoarce capul.
S-ar zice că se opreşte să salute pe cineva.
Dar îşi agaţă privirile de utilajul care ţiuie bizar la fiecare jumătate de oră. Pe moment, i se pare că aude o fracţiune de tobă care sparge somnul sau soarele. Aşa că îşi continuă imediat mersul legănat de raţă.
Îşi aminteşte că e doar o maşină la mijloc.
Dintre polizoare aterizează dincolo de geam, lîngă aparatul masiv de copiat foi. La adăpost.
Are de fotocopiat în trei exemplare un manual întreg despre rezistenţa materialelor şi forţele fizice aplicabile metodic în construcţii.
Dar după o vreme parcă amorţeşte lîngă copiator.
Foarte bine: e treaba secretarei să aranjeze o tonă de hîrtie în cutia copiatorului.
S-o întoarcă la timp.
Să fixeze din butoane numărul de exemplare şi să apese copy.
Picioarele se foiesc şi împung vîrful cizmelor cu degetul mare.
Aşteaptă să iasă hîrtiile calde din cuptor.
Le priveşte curgînd încet.
Numără în şoaptă şi pierde şirul undeva la a optzeci şi treia pagină.
Foile cuminţi alunecă şi se aliniază una peste alta.
Se unesc într-un fel de fluviu alb.
Gelatină palidă şi lăptoasă, vomată din copiator.
Atenţie.
Alunecă pe sub uşă direct în hala de producţie.
Tresaltă privirile amorţite şi măsoară distanţa de cîteva ori pînă se dezmeticesc.
Nu.
I s-a părut. În creieri îşi face de cap o boare de ameţeală.
Îşi strînge rapid foile din tava de plastic gri.
Un deget se taie din greşeală şi grabă într-o foaie.
O linie subţire de sînge străpunge pielea şi iese la aer.
Să-şi tragă sufletul.
Înapoi în scaunul care se tot învîrte între două puncte cardinale: geamul care dă spre secţie şi fereastra care dă spre Fabrica de Aliaje Speciale. Spre dealurile finale ale oraşului cu pîlcul de copaci singuratici din vîrf. Între crengile lor ciuntite s-au legănat mii de oameni condamnaţi la spînzurătoare. Acum cîţiva ani buni.
În evul mediu, mai precis.
La o aruncătură de băţ de vremurile lui Marcus Aurelius.
Măcar atunci oamenii încă trăiau împreună cu zeii.
Fără îndoială, copacii cu pricina nu aveau frunze. Le-au fost intenţionat retezate. Să rămînă în aer doar crengile goale, albite la faţă. Înspăimîntate ca mesajul cu care au fost însărcinate.
Îşi mişcă acum buzele aproape imperceptibil, ca un peşte în lighean. Sprîncenele se încovoaie sub o replică posibil tăioasă.
Poate că se întreabă de ce şi-o fi propus Marcus Aurelius să ţină minte care e natura universului şi care este a lui, care e structura lui faţă de cea a universului, ce fel de parte este şi din ce fel de univers anume.
Dar ce naiba să ştie romanii despre univers în anul 170.
Mai nimic.
Atunci cum să-ţi aduci aminte de întreaga vecie din care nu ţi-a fost hărăzită decît o măruntă durată.
Hm.
Îşi aruncă privirile peste pervaz.
Nu ninge şi nu o spionează nici o figură de inginer din fabrica de peste drum.
O fi în pauza de masă. Întinde gîtul şi îşi caută din priviri maşina în parcare. E tot acolo, în locul ştiut.
Între timp, curtea fabricii şi-a scos vîntul din buzunare.
Îl flutură între garduri.
Zboară prin aer pungi goale galben de pufuleţi.
Bucăţi mici de hîrtii părăsite de sandviciuri ning pe lîngă becurile fabricii. Două folii mari de hîrtie de ambalaj au dat buzna prin uşile deschise.
Şi-au lipit obrazul de gardul înalt al curţii care dă spre penitenciar.
Pregătesc o furtună teribilă.
*******
După colţ răsare Combinatul de Prelucrare a Lemnului.
CPL.
Vreo douăzeci de minute traversează trotuarul înşirate pe aţă. Pe lîngă hala industrială. Pînă ajung la poarta principală. Acolo se lipesc de ţevile uriaşe care curg pe lîngă trotuar.
Se lungesc o vreme pe deasupra capului.
Apoi se ramifică: apar alte trei rînduri de ţevi mai subţiri care coboară fără teamă pînă lîngă umăr. Pe la mijlocul drumului, una se întrerupe brusc şi rămîne agăţată în aer ca un braţ amputat. Celelalte îşi continuă drumul alături. Le auzi uneori scîrţîind pe la îmbinări sau picurînd rugină. Se răsucesc cîţiva metri mai încolo.
Se fac nevăzute hăt departe într-un alt furnicar de ţevi negre, argintii sau ruginite.
Toate murdare.
Nu se vede exact unde duc sau de unde ies.
Cine le-o fi îmbinat aşa.
Un corp de clădire prea lung maschează, cu umărul, alte conducte cusute de copaci.
De sub sprîncene răsar brusc zeci de mii de geamuri.
Încolonate frumos pe trei etaje.
Au apucat să arunce peste ferestrele de la etajul 1 un strat alb de vopsea groasă de ulei. Să nu se vadă nimic înăuntru. De parcă un gîtlej ar avea de gînd să se lungească, să se înalţe zece metri din stradă peste gard ca să surprindă secretele uzinei.
Să le dezvăluie ziarelor de scandal din toată ţara.
Culmea.
La parter nu le-au mai vopsit. Deşi distanţa pînă la gard nu încape în trei metri. Aşa că dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte.
Înţepenite sau acoperite cu praf vîscos.
Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de bca. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare.
Poate acum treizeci de ani poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nu s-a mai obosit nimeni să-l zugrăvească.
Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment.
Dar i-au lipit un neg pe faţă.
O chestie rotundă cu zimţi.
Un utilaj necunoscut.
Au uitat pe geamuri şi cîteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult.
Deasupra tuturor, din tavan rînjesc şiruri nesfîrşite de dinţi ciobiţi.
Neoanele.
Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spînzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul cîte unul.
Furtunile au smuls deja fîşii din tencuiala exterioară.
A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sîngerii.
Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi. N-au reuşit să ajungă la fragmentele dintre etaje. Le-au lăsat în plata domnului, spînzurate strîmb în cîte-o centură. Cineva a încercat totuşi să le scoată din ţîţîni.
Dar n-a reuşit.
Dincolo de faţada abandonată, în curtea interioară, rasar trei cazane verzui din fontă – trei cilindri uriaşi înălţaţi deasupra pămîntului pe cîte patru stîlpi de beton înalt.
Alături de cazane au fost construite alte patru coloane de beton, cu un plafon rezistent cît să susţină o macara în vîrful capului.
Braţul ei lung şi galben se întinde peste toată curtea pînă departe, spre secţia de mase plastice.
Îşi bălăngăne gheara de cîrlig metalic peste cîteva pachete de borduri gri, legate frumos cu fundiţă galbenă.
Se strecoară cu graţie pe lîngă tractorul cu greblă ruginită în spate, pe lîngă rulota tricoloră cu o scară înţepenită la mijloc într-o uşă cu lacăt.
Se opreşte mîna de macara deasupra mormanului de nisip cenuşiu – înalt de vreo patru metri şi alunecat în valuri peste asfalt.
În dreapta grămezii de nisip, au fost lăsate vraişte, în diferite poziţii, cîteva structuri de beton în formă de L şi un cilindru gol semănînd a fîntînă neîncepută. Le-au presărat pînă aproape spre poarta de tablă ruginită care în secolul trecut obişnuia să se deschidă alunecînd zgomotos pe şine – atunci cînd materia primă – lemnul sosea în trenuri de cîte cinci vagoane.
Acum poarta nu mai foloseşte nimănui. Doar praful care-i ţine de cald ar mai putea folosi cuiva la desenat tot soiul de forme geometrice sau dispozitive industriale.
Iar pe celălalt trotuar
Pe celălalt trotuar o femeie cam la vreo patruzeci de ani îşi pleoscăie tocurile de pantofi butucănoşi.
Imitaţie de piele, lustruiţi bine cu cremă sclipitoare.
Pe lîngă pantofi, se tîrăsc greoi pe asfalt desagii în carouri, prinşi cu sfoară groasă.
Ridică în urma lor o dîră subţire de praf şi fulgi rari de zăpadă. Deasupra pantofilor se întinde o pereche de ştrampi din bumbac maroniu.
Apoi poalele unei fuste cu pliuri.
Apoi o haină informă de piele neagră, roasă în coate şi la mîneci. Apoi mîinile muncite, pline de cute şi de unghii murdare, tăiate prea scurt. Tocite sau roase cu dinţii. Iar pe umeri
Pe umeri – anvelopa unei maşini.
Poate o roată de dacie.
Ca un guler la haină.
Ca un trofeu de cauciuc, în definitiv.
Moaca ţărăncii abia se mai zăreşte din haloul de plastic murdar. Dar se aude vocea răstindu-se răguşit la un mobil argintiu.
