Temelia şi piatra oricărui lucru, a ajungerii într-o demnitate, este să faci din inimă o rânduială întemeiată şi hotărâre neclintită, să mori de o mie de ori pentru cei ce te-au trimis, decât să-ţi urmăreşti interesul personal.
Te lipseşti de purtarea de grijă faţă de cei ce te-au ales pentru că nu mai eşti unit cu ei prin dragostea (de multe ori fariseică) care le-ai arătat-o în campanii.
Te faci peşteră tâlharilor şi vizuină balaurilor, te faci slab şi neputincios ca şi ceilalţi, rămâi orb şi întunecat şi închis în mâinile politruchiei.
Bine-ar fi să gândeşti ca un om cuviincios şi drept, pentru atât de ruşinoase şi spurcate câştiguri şi să realizezi că poţi păgubi cu marile şi nemăsuratele bogăţii pe care le-ai dobândit, pune-le în cumpănă şi le cântăreşte.
Că orice este din afara bunei-rânduieli se zice „deşărtăciunea deşărtăciunilor”.
