Pe domnul Mircea Vultur, profesor universitar în Canada, l-am întâlnit în această vară cu coasa şi respectiv furca în mână în satul său natal Şirioara. Am văzut în el un om fericit, care se ştie bucura de ceea ce noi românii care am rămas în ţară am uitat: frumuseţile satului tradiţional românesc. Cum a ajuns el să lase agricultura din Şirioara şi să predea Sociologie în Canada? Ne vorbeşte chiar el în două interviuri. Primul îl puteţi citi mai jos.
Ce v-a determinat să părăsiţi ţara?
R: De fapt nu am părăsit ţara, am plecat la studii în străinătate la începutul anilor `90, într-un fel de aventură care mi-a orientat apoi traiectoria profesională spre lumea occidentală. A fost o conjunctură, o serie de circumstanţe. Făceam parte din prima generaţie de după Revoluţie care a avut multe oportunităţi de a avea burse în universităţile occidentale.
Eu am beneficiat mai întâi de o bursă Tempus, corespondentul programului Erasmus pentru Europa Orientală, care mi-a permis să obţin o diplomă de licenţă la Université Paris-Sud, în anii 1993-1994. Ulterior, am revenit în ţară şi am terminat Facultatea de Economie pe care o începusem la Iaşi. După facultate, am obţinut un post de asistent universitar, pe care l-am ocupat câteva luni. Dar, după experienţa pariziană, mă simţeam puţin încătuşat în oraşul de pe Copou. Efectul emoţional al Parisului pentru un tânar din Est era puternic şi am decis să mă smulg din nou din contextul românesc, dintr-o lume pe care o simţeam limitată, excesivă şi sufocantă.
În 1995, am dat concurs şi am intrat la Şcoala Doctorală Regională din Bucureşti, instituţie pusă pe picioare de către francezi în colaborare cu alte universităţi occidentale şi cu participarea Universităţii din Bucureşti. Şcoala Doctorală îţi dădea o bursă ca să faci un doctorat într-o universitate din Franţa, Belgia, Elveţia sau Canada, după un an de pregătire la Bucureşti.
Anul de la Bucuresti a fost excepţional pentru că aveam profesori care veneau din diverse universităţi occidentale cu viziuni, metodologii şi perspective teoretice originale. Efectul a fost unul de lărgire a orizontului meu de cunoaştere, deja format în prima experienţă ca bursier Tempus. După acest an pregătitor la Şcoala Doctorală, trebuia să-mi aleg o universitate din Occident, în una din ţările francofone afiliate la program, în care să pregătesc o teză având ca obiect Europa de Est. Am pregătit un proiect despre efectele colectivizării asupra eticii muncii, identităţii şi a comportamentelor politice în zonele rurale din Transilvania, unde am studiat o zonă colectivizată şi una necolectivizată. Într-o primă fază, vroiam să fac această teză la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), dar cum făcusem deja doi ani la Paris cu bursa Tempus şi cum EHESS era dominată de un mediu intelectual de stânga, care nu corespundea cu valorile mele ideologice, mi-am schimbat decizia de a urma doctoratul la această instituţie. Factorul ideologig a cântărit mult. Mulţi profesori francezi erau de părere că comunismul de tip marxist e bun, dar a avut o proastă aplicare în Europa de Est, teza cu care nu eram de acord. Ideea mea era că în esenţa gândirii marxiste se găseşte o concepţie despre societate care duce, inevitabil, la ceea ce societăţile din Est au devenit, adică societăţi totalitare, în care statul devine duşmanul propriilor cetăţeni, acţionând pentru a le distruge personalitatea printr-o hăituire a individului la nişte cote de agresivitate comparabile cu cele ale societăţilor premoderne. Mulţi dintre intelectualii francezi se opuneau acestei idei, inclusiv coordonatorul meu de teză desemnat la EHESS. Am hotărît astfel să plec în America de Nord, mai precis în Canada, la o universitate francofonă, Universitatea Laval.
Acesta a fost drumul parcurs prin care am ajuns la Québec unde am început un doctorat în sociologie în 1996 sub îndrumarea profesorului Daniel Mercure, om care mi-a lăsat o libertate totală de gândire, m-a ghidat la nivel metodologic şi m-a susţinut moral. Am făcut teza într-un timp relativ scurt, patru ani, am susţinut-o în septembrie 2001, după care am publicat-o sub forma unei cărţi intitulate „Collectivisme et transition démocratique. Les campagnes roumaines à l’épreuve du marché” în 2002, la Editura Universităţii Laval.
Iată pe scurt, traseul meu spre Canada. M-a ajutat nu ştiu cine, destinul, nu vreau să-mi atribui mie însumi un merit excesiv, a fost o chestiune de împrejurări. Niciodată nu am plecat cu gândul să rămân acolo, întotdeauna ideea mea a fost urmatoarea: fac studii în Occident şi, la un moment dat, mă întorc aici. Niciodată nu am avut intenţia de a emigra, conceptul de emigraţie mi-a fost şi îmi ramâne înca străin.
Consideraţi că aţi profitat de unele oportunităţi plecând?
R: Plecarea mea din România a fost favorizată, cum am mai spus, de o conjunctură, a fost un hazard, un hazard însoţit însă de un ideal pe care-l aveam încă de când eram copil: să ajung profesor universitar în Occident. Îmi plăcea şi ideea de a vorbi limbi străine, de a trai într-un mediu exotic, altul decât cel naţional românesc. Mi-am configurat încă de mic o anumită postură ideală. Dar, în mod practic, obiectivul meu real, concret, nu viza în mod absolut să fac carieră şi să ajung să mă instalez în Occident. A fost în primul rând, cum spuneam, un hazard, o înşiruire de circumstanţe care s-au produs în timp. De altfel, în timpul doctoratului plecam şi reveneam în România cu speranţa că situaţia în ţară se va stabiliza, tranziţia democratică se va sfârşi la un moment dat şi că vom intra, ca ţară, într-o normalitate unde poţi să dai, pe plan profesional, ce ai mai bun în tine.
Însa, pe măsură ce reveneam aici, eram tot mai dezamăgit pentru că găseam acelaşi sistem care se perpetua, sistemul pe care eu îl numesc „comunism în libertate”, nu, precum unii, capitalism sălbatic. Eram tot mai dezamăgit de starea şi evoluţia societătii româneşti, dar ideea de a mă întoarce în România nu m-a părăsit. Faptul că am rămas la Québec se datorează în primul rând circumstanţelor personale, care au făcut să mă căsătoresc cu o canadiancă, punând astfel punct incertitudinii şi pendulării între „aici” sau „acolo”. Din acel moment, situat în anul 2000, am hotărît că viaţa mea va continua în Canada. Ca orice tânar, mi-am mobilizat apoi forţele pentu a mă realiza pe plan profesional, pentru a scoate din multele potenţialităţi care există în America de Nord, pe cea care îmi va permite să îmi ating idealul din copilărie, adică să devin profesor universitar. Ideal atins, dovadă, faptul că sunt aici, în dialogul nostru bistriţean, în această calitate.
De ce ştiinţe sociale, sociologie şi nu altceva?
R: În România am făcut Facultatea de Economie la Iaşi. Însă în paralel eram înscris informal la sociologie, disciplină care mă atrăgea, pentru că îmi oferea mijloace ştiinţifice de a înţelege comportamentul uman, evoluţia în timp a societăţilor, lumea socială în spaţiu şi timp, în care se amestecă cauze şi efecte, intenţii şi consecinţe, forţe şi idei, calcule şi improvizări. Pe de altă parte, bunicul meu din partea mamei, care era un tip pasionat de cunoaştere, un sociolog de nivel rudimentar cu o capacitate de observaţie socială foarte bună, plin de imaginaţie si intuiţie, mi-a transmis gustul ştiinţelor sociale şi mi-a inculcat ideea că cunoaşterea societăţii în care trăieşti, a comportamentelor oamenilor din jurul tau, te ajută să iei decizii lucide în circumstanţele decisive ale vieţii. Şi nu în ultimul rând, orientarea mea spre studiul ştiinţelor sociale a fost o reacţie personală la marxism. Îmi aduc aminte că în liceu, cel mai mult m-au făcut să sufăr orele de îndoctrinare, aşa zisele ştiinţe socio-ideologice care proclamau atotputernicia teoriilor marxiste. Am suportat dificil această îndoctrinare totală, iar când comunismul a căzut, m-am orientat spre adevaratele ştiinţe sociale şi spre economie, ca remediu şi chatarsis individual.
A fost greu traseul parcurs, ţinând cont de nivelul diferit de start?
R: Regula generală a parcursului meu a fost că întotdeauna trebuia să intru într-un sistem de recuperare: am plecat de la sat, la oraş, de la o şcoală generală rurală la Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistriţa , transfer care mi-a cerut un anumit efort de recuperare. După aceea am plecat la universitate, dintr-un liceu de matematică-fizică la o facultate de ştiinţe economice, altă recuperare, după aceea din România în Franţa, din Europa în America de Nord… N-a fost întodeauna usor, în parcursul meu nomad a trebuit să depun un efort mai mare decât dacă eram într-un sistem liniar, în aceeaşi ţară, cu un sistem cultural uniform. Îmi aduc aminte că atunci când am început doctoratul în Canada, regula era să te înscrii la 6-7 credite pe trimestru, eu m-am înscris la 18, pentru că mi se părea normal să fac 5-6 cursuri pe trimestru, echivalentul celor 18 credite. A fost o luptă cu mine însumi să reuşesc, dar, obişnuit cu „sistemul de recuperare”, lupta a fost câştigată. De altfel, aflat într-o ţară străină, trebuie să ai mereu în cap ideea că efortul depus pentru a te integra e atât intelectual şi cultural, cât şi de înţelegere a sistemului de relaţii şi de interacţiune umană. Toate sistemele sunt diferite, dar anumite calităţi individuale sau culturale, îti pot fi profitabile. La studii în Franţa, de exemplu, eu eram foarte bine pregătit la matematică, abilitate dobândită în orele de liceu în România. Era un fel de mândrie că aveam cunoştinţe care le depăşeau pe ale colegilor mei francezi. Dar a trebuit totuşi să fac un efort de adaptare, să înţeleg cum funcţionează sistemul pentu a reuşi să termin cu bine programul de licenţă. Capacitatea mea de adaptare a fost întotdeauna foarte mare, m-am adaptat rapid, cred că este un atuu şi o caracteristică a românilor în general: se adaptează rapid la un sistem nou. De aceea funcţionează bine în străinătate, iar aici unde organizarea sistemului e prostă, funcţionează schizofrenic. În România de astăzi şi în cea de ieri, există un fel de nebuloasă care reactualizează în permanenţă comportamente pre-moderne, cvasi-iraţionale, de exasperare.
În ce condiţii v-aţi mai întoarce definitiv în România?
R: În primul rând dacă aş avea aceleaşi condiţii de cercetare pe care le am în Canada, dacă aş avea acelaşi salariu şi dacă în general, România ar intra în normalitate, adică structura societăţii ar funcţiona pe principii de corectitudine şi nu pe inegalităţi flagrante, pe corupţie şi clientelism. E dificil să trăieşti într-o ţară unde o minoritate deţine bogăţii imense pe care le afişează ostentativ în timp ce marea majoritate a populaţiei trăieşte la limita sărăciei.
Pe de altă parte, problema întoarcerii universitarilor români care au plecat în Occident e complexă, fiindcă odată reveniţi aici, sistemul nu te integrează, chiar dacă eşti competent şi ai abilităţi ştiinţifice recunoscute şi probate. Există un discurs la modă: să atragem oamenii competenţi, elitele româneşti din străinătate, dar el ţine mai mult de retorică. În România, există un sistem de castă, în care se promovează foarte mult incompetenţa. Dacă vii din exterior, mai bine pregătit, ameninţi poziţia celor care deţin posturile de management universitar, ceea ce nu convine multora, aşa că preferă să te marginalizeze.
Aţi avut discuţii cu vreo universitate românească?
R: De 10 ani de când sunt profesor în Canada nu am avut contacte sau discuţii cu universitari români pe această temă. Primul contact mai important l-am avut anul trecut la Universitatea de Vest din Timişoara, unde am participat la o serie de conferinţe ştiinţifice. Am discutat atunci cu câţiva profesori care aveau intenţia să mă invite să predau la o şcoală doctorală de la Universitatea de Vest, dar după terminarea conferinţelor sau au uitat sau nu i-a mai interesat colaborarea. În general, nu am un contact consistent cu lumea universitară românească. Puţinii cercetători din universităţile româneşti pe care i-am întâlnit pe la diferite colocvii în străinătate m-au dezamăgit: neprofesionişti, cantonaţi în misticism naţional, cu mentalităţi provinciale. Există fără doar şi poate oameni de valoare în universităţile româneşti, dar aceştia reuşesc cu greu să se afirme pe plan internaţional. Contactele mele academice se găsesc la universităti din ţări ca Franţa, Luxemburg, Belgia, Statele Unite sau Brazilia unde sunt invitat foarte des ca „visiting profesor”. Probabil că dacă aş avea o ofertă de a preda un curs la o universitate românească aici aş veni, dar până acum oportunitatea nu s-a ivit.
