În fiecare an în luna septembrie are loc Sesiunea Adunării Generale a ONU. Pe timpul desfăşurării lucrărilor au loc întâlniri bilaterale importante. Anul trecut am sesizat ofensiva diplomatică a Chinei, dar şi insuficienţa potenţialului diplomatic al UE care nu a avut drept la microfon. Într-un an relaţiile internaţionale s-au schimbat mult şi au cunoscut o dinamică turbulentă. Criza s-a adâncit, nordul Africii a luat foc, Sudanul s-a dezmembrat, Orientul Apropiat clocoteşte, puterile emergente sunt tot mai vizibile, Bin Laden a murit dar terorismul trăieşte încă intens,Wikileaks a scos la lumină penumbrele şi umbrele activităţii diplomaţilor, în Norvegia a apărut o nouă formă de terorism, războiul economic între ţările UE este la vedere, scutul antirachetă al SUA este în curs de operaţionalizare, imigraţia în ţările UE a inflamat diplomaţia de la Bruxelles etc. De la precedenta Adunare Generală, ONU a avut de lucru intens. În faţa acestor probleme ONU s-a dovedit o instituţie într-o profundă criză structurală şi mai ales funcţională. Structurile ONU şi mecanismele lor de funcţionare au rămas la nivelul înfiinţării lor, adică la finalul celui de al Doilea Război Mondial. În 2011 lumea arată altfel decât în timpul Războiului Rece. Confruntarea dintre capitalism şi socialism a luat sfârşit. Confruntarea s-a dus până la dispariţia ambelor sisteme. Ni se spunea că Ronald Reagan a forţat financiar URSS în încercarea de a contracara „razboiul stelelor „şi de aceea socialismul a sucombat”. Se pare că efortul financiar al SUA a fost aşa de mare încât azi după 20 de ani de la victorie, capitalismul american nu poate să se bucure de victorie ci urmează pârtia deschisă de Gorbaciov spre un loc în afara podiumului istoriei. Acum douazeci de ani nimeni nu putea să prefigureze un astfel de scenariu. Se discută la nivel teoretic despre o teorie a ”convergenţei sistemelor”dar cu menţiunea că tot SUA şi URSS ar fi actorii principali. China a tăcut şi a făcut şi dacă secolul XX a fost al Atlanticului cel de al XXI-lea va fi al Pacificului. Altă lume, alte provocari, alte date impun alte instituţii, alte soluţii.
În Consiliul Permanent al ONU lipsesc ţări ca Japonia, India, Germania, Brazilia.
Structurile ONU trebuie să nuanţeze arhitectura de putere a statelor de azi. Prea multă funcţionărime, prea mulţi bani cheltuiţi pe luxuri, prea multe discuţii teoretice fără consecinţe practice, prea multă slugărnicie faţă de SUA, prea multe ţări care nu-şi plătesc contribuţia, prea multă slăbiciune a structurilor militare ale ONU şi peste toate acestea „amintirea RWANDEI”ca o dovadă a neputinţei conturează tabloul de azi al ONU. Dacă ONU nu îşi propune să se schimbe, să se actualizeze şi să devină operaţională în noul context global şi ţinând seama de noua arhitectură de securitate a lumii va sfârşi într-un cimitir al ideilor expirate. Admiterea Palestinei ca stat în ONU la actuala sesiune a Adunării Generale este un examen crucial pentru organizaţie nu pentru Palestina. Palestina are şi alternativa de a lupta cu arma în mână.
Col. (rez.) Ioan Gaftone
