Am acumulat o anumită experienţă directă – datorită practicii de zi cu zi ca avocat – datorită poveştilor de viaţă pe care le cunosc, a cazurilor şi situaţiilor de care m-am lovit sau de care am auzit în cariera mea de 10 ani ca avocat, care îmi permit să afirm câteva adevăruri dureroase despre sistemul judiciar românesc, fără exagerări şi fără teama de a greşi.
Sunt lucruri general cunoscute, dar care, privite cu atenţie, de un cunoscător al sistemului judiciar românesc, dezvăluie rădăcina relelor acestui sistem.
În primul rând, cititorul trebuie informat cu privire la componentele sistemului judiciar, ce alcătuiesc acel ”lanţ al slăbiciunilor” ce face ca justiţia în România să fie acel tărâm corupt al tuturor posibilităţilor.
Mai întâi, să facem cunoştinţă cu ”sistemul”. Două categorii de oameni ”fac legea” (la figurat) în România. Judecătorii şi procurorii. Ei formează ceea ce în termeni graţioşi, se numeşte ”corpul magistraţilor”.
Judecătorii sunt cei ce judecă pricinile, de orice natură (civilă, penală, administrativă, comercială), cu alte cuvinte braţul Statului, frumos întruchipat de acea imagine antică a Jusţiţiei – legate la ochi, cu balanţa în mână, menită să aplice legea, să împartă dreptatea în fiecare caz particular ce îi este supusă atenţiei, sub mantia autorităţii Statului.
Procurorii sunt acei slujbaşi ai Ministerului Public, însărcinaţi în special cu apărarea intereselor publice (ale Statului, şi, prin el, ale noastre, ale cetăţenilor). Ei sunt ochiul ce veghează ca legea să fie respectată, şi au ca sarcină aducerea în faţa Justiţiei (aplicată de judecător) a celor ce se fac vinovaţi de încălcarea Legilor. Ei sunt prin excelenţă acuzatori, în procesele penale, dar şi apărători ai drepturilor celor ce nu se pot apăra (lipsiţi de capacitate de exerciţiu).
Magistraţii au în subordine un întreg aparat, format din poliţişti, jandarmi, executori judecătoreşti şi alţi slujbaşi, gata să pună în practică dispoziţiile acestora, pentru înfăptuirea efectivă a Dreptăţii.
Atunci când întruchipezi Puterea unui Stat, ca persoană, ai tendinţa să te schimbi ca om. Nu degeaba se spune că ”Puterea corupe”, lucru valabil şi pentru politicieni sau pentru orice altă persoană investită cu exercitarea unei funcţii publice sau de conducere într-o comunitate.
Deci, Statul democratic a fost nevoit să creeze un sistem de control al puterii judecătorilor şi procurorilor, care să lase totuşi acestora capacitatea de a lua decizii în mod independent şi imparţial.
Să vedem acum, practic, cum s-a dezvoltat sistemul judiciar în România şi care sunt slăbiciunile şi tarele lui.
Păi, democraţia românească a debutat cu un act de injustiţie crasă, definitoriu pentru ilegalităţile ce au urmat: condamnarea la moarte a cuplului dictatorial Ceauşescu. În urma unui simulacru de proces, soţii Ceauşescu au fost ”judecaţi” sumar, de un complet nelegal constituit, fără să existe un dosar penal în adevăratul sens al cuvântului, fără rechizitoriu, fără a avea posibilitatea angajării unui apărător (avocat) ales, fiind condamnaţi la o pedeapsă ce nu exista în codul penal: pedeapsa cu moartea – ce fusese abrogată. Departe de a lua apărarea celor doi ceauşeşti sau a sistemului comunist care a nenorocit o ţară întreagă, nu pot să nu condamn nelegiuirea.
A fost evident un asasinat politic, pus la cale de cei din eşalonul 2 al Partidului Comunist Român (viitorii ”emanaţi” ai ”revoluţiei”), mult prea nerăbdători să se cocoaţe la putere peste un popor neajutorat, incapabil (încă) de reacţie în faţa unor astfel de prădători.
Schimbarea s-a făcut rapid, fără menajamente. Cei ce se opuneau erau fie ucişi, fie închişi sau… ajungeau să ceară azil în alte ţări (cum este cazul multora dintre victimele mineriadelor).
Criminalii şi cozile de topor au fost recompensaţi de noua nomenclatură neo-comunistă – ajunsă la putere, cu posturi de conducere în principalele instituţii ale Statului – MAI ALES ÎN JUSTIŢIE. Căci cel mai bun mod de a ţine la distanţă PEDEAPSA de cei care o meritau pentru crimele prin care au preluat puterea, era acela de a încredinţa Justiţia în mâinile celor părtaşi la aceste crime, sau măcar controlabili, şantajabili. Astfel, noii stăpâni ai ţării se asigurau şi de faptul că nu vor plăti niciodată pentru spolierea naţională la care ne supun zi de zi.
Evident, trebuiau păstrate aparenţele. Europa ne bătea la uşă – mai întâi cu ”ajutoare”, mai apoi cu ”oferte” otrăvite de afaceri, disperată după o nouă piaţă de desfacere, dornică să îşi mai lungească perioada de prosperitate pe spinarea unei economii naţionale care încă nu se dezmeticise din letargia comunismului.
Era nevoie de un ”comunism cu faţă umană”, de o ”democraţie originală” care să calchieze instituţiile democratice din vest, legile europene, dar după socoteala de acasă, bolşevizată. Trebuiau mimate o grămadă de activităţi, trebuia încropită la repezeală o ”societate civilă”, formată din ONG-uri bine conduse, care să ia ”atitudine” când era cazul… Trebuiau ”reconstituite” partide istorice, tocmai pentru ca adevăratele iniţiative cetăţeneşti să nu se nască, ci să se ralieze unor vectori sociali deja controlaţi, deturnaţi de la scopul lor de înnoire, de depăşire a comunismului.
Şi astfel, vorba poetului, ”…din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-au frumuseţi şi vremuri noi…” Hâde frumuseţi şi întunecate vremuri…
La ce s-a ajuns ?!
Păi, trageţi singuri concluziile:
În Justiţia de după 89 a existat un permanent deficit de judecători şi procurori. Cam câte 8000 din fiecare categorie, dacă nu mai mulţi. Bine, dar cum explică Ministerul Jusţiţiei (administratorul acestui sistem), acest deficit: explicaţia oficială: nu sunt bani pentru angajarea de magistraţi la nivelul nevoilor sistemului. Alte voci (Consiliul Superior al Magistraturii) critică slaba pregătire a candidaţilor la concursurile de admitere în Magistratură. La examenele de admitere, se scot la concurs sute de posturi, dar se ocupă de regulă doar câteva zeci. Chiar aşa or sta lucrurile ? Nu se ridică tinerii absolvenţi la nivelul cerinţelor impuse de apartenenţa la augustul corp al magistraţilor ?
Crudul adevăr este, ca de obicei, cu totul altul, mult mai simplu, mai banal. Organul de conducere şi control al magistraţilor este Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.-ul), care organizează selecţia noilor magistraţi (concursurile), şi are atribuţii de control şi sancţionare a acestora. Preşedintele României doar confirmă prin decretul de numire în funcţie, magistraţii ce au trecut de filtrul CSM-ului. CSM-ul a fost principalul instrument de control al corpului magistraţilor, puterea neo-comunistă având în permanenţă grijă să păstreze în componenţa CSM-ului o majoritate fidelă principiilor epurării acestei caste – pe criterii de adeziune şi loialitate faţă de noii stăpâni ai României.
Evident, în CSM ajung în principal ca membrii, magistraţi din rândul judecătorilor şi procurorilor, ce candidează şi sunt votaţi pentru această să funcţie de către colegii lor. Din CSM mai fac parte – de drept – Ministrul Justiţiei, Procurorul General al României şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi doi reprezentanţi ai societăţii civile – aleşi de către plenul Senatului României. Deci iată că 5 membrii din cei 19 membrii ai CSM sunt numiţi – direct sau indirect, de către ”clasa politică” – acea clică unitară neo-comunistă, ce mimează diversitatea politică.
Restul de 16 membrii ai CSM-ului, aleşi prin vot de către judecători şi procurori, nu au reuşit până în prezent să facă diferenţa, datorită componenţei preponderent neo-comuniste a corpului iniţial al magistraţilor, ce s-a perpetuat după 1990.
Nu greşesc, afirmând cu tărie, că şi astăzi, principalul rol al CSM-ului este acela de a împiedica intrarea în magistratură a unor oameni independenţi şi neşantajabili. Se menţine cu disperare numărul de magistraţi la o cotă sub nivelul cerinţelor unui stat funcţional, datorită fricii de a nu se pierde controlul în justiţie. Intră în magistratură în mod preponderent, cei care sunt prinşi în schema ”PCR” (Pile, Cunoştinţe şi Relaţii), care şi-au dovedit obedienţa faţă de Sistem, fie prin intermediul rudelor, fie prin apartenenţa la masonerie sau prin posibilitatea de a fi şantajaţi.
Grilele de examinare sunt pervers concepute, pentru a bloca efectiv pe orice îndrăzneşte să concureze la examen fără un ajutor din interior… Cunosc judecători şi procurori care se amuzau încercând să rezolve grilele de admitere. Nu cunosc nici măcar unul care să fi făcut punctajul minim de admitere… Dar să spunem că un tânăr genial, cu memorie fotografică, ajutat de un dram de noroc, reuşeşte să treacă de acest examen imposibil, şi să intre în magistratură independent, fără nici un ajutor.
Proaspătul magistrat, chiar bine intenţionat, ajunge să deschidă ochii de la pupitrul său de judecător sau procuror, într-o cloacă împărţită pe grupuri de interese – afiliate pe criteriul unei încrederi reciproce cu iz infracţional. Se ştie cine cu cine ia şpagă, şi cu cine nu, iar cine nu este afiliat la o astfel de reţea, riscă să ”moară de foame” trăind doar din salariu, să fie ”sărit” la avansări, ”ars” la dosarul profesional şi chiar îndepărtat din magistratură, dacă dă semne că este ”pârâcios” sau se face indezirabil prin gura lui mare…
Ştiaţi că, dacă un judecător sau procuror are prea multe soluţii infirmate de către superiori (sau instanţele superioare în grad), riscă să fie declarat incompetent şi pus pe liber ?! O astfel de măsură se poate lua uşor, atunci când astfel de grupuri de interese primeşte dispoziţie de a ”taxa” soluţiile date de un anumit magistrat – aflat la începutul carierei, şi declarat indezirabil.
O altă metodă de ”cuminţire” – a magistraţilor ”nărăvaşi”, care nu răspund la ”rugăminţile” unor colegi sau politicieni, este aceea de a le anula delegările sau detaşările. Este puţin cunoscut faptul că o mare parte din magistraţi (în special procurori) sunt ”delegaţi” sau ”detaşaţi” în posturi cheie, bine plasate şi bine plătite. Spre exemplu, un procuror ia examenul de intrare în magistratură şi primeşte post la… Cuca Măcăii, în fundul ţării, el fiind bucureştean. Teoretic vorbind, el trebuie să rămână acolo toată viaţa, sau să avanseze prin concurs pe un alt post vacant, sau să urce în grad, la o instanţă superioară. Problema e că, de regulă, posturile din oraşe sunt ”cu dedicaţie”, pentru cei care sunt ”de familie bună” (a se citi comunistă). Atunci, se fac locuri pentru cei care sunt gata să calce pe cadavre literalmente, pentru a fi mai aproape de casă. Şi aşa se face că în dosarele ”dificile” sunt aduşi prin delegare sau detaşare procurori sau judecători, care să judece după cum le dictează… starea vremii. Dacă are vre-o tresărire de conştiinţă, respectivul nefericit, riscă să i se anuleze din senin delegarea sau detaşarea şi să se întoarcă din provincia din care a venit. Căci aceasta este frumuseţea legii magistraţilor. Articolul 3 pct. 2 şi 4 pct. 2 din Legea 303/2004 spune că judecătorii şi procurorii ”pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege.” Cu alte cuvinte, dacă ”mişcă în front”, nu li se mai cere acordul pentru a fi trimişi de unde au venit !
Nu în ultimul rând se exercită o presiune şi un control asupra magistratului prin intermediul CSM-ului, care are atribuţii de control, prin serviciul său de inspecţie asupra activităţii magistraţilor. CSM-ul poate sancţiona disciplinar, conform legii, magistraţii, pentru anumite abateri sau greşeli, lucru care ar trebui să fie normal într-o ţară cu adevărat democratică. Atunci când însă CSM-ul este format din persoane ce răspund anumitor ”sugestii” sau ”comenzi”, ca judecător sau procuror te poţi trezi sancţionat din orice.
Probabil că ar trebui să dau şi nişte cazuri concrete, nişte nume, nişte poveşti… De procurorul cutare, care nu a răspuns comenzii şi a fost nevoit să plece în avocatură, sau de judecătorul cutare, care a băgat în puşcărie un anumit lider de sindicat care a refuzat să dea o licitaţie societăţii soţiei acelui judecător, şi multe, multe altele… dar nu cred că e cazul să înşir aici exemplificări particulare ale fenomenului.
Cum scăpăm din această mocirlă ?
Simplu: permiţând accesul în magistratură tinerilor ne-aliniaţi politic, neşantajabili. Aceşti noi veniţi, independenţi, sprijinindu-se între ei, depăşind masa critică a mafiei comuniste din Justiţie. Propunând în CSM membrii cu adevărat independenţi. Care să nu mai răspundă comenzilor politice. Şi care să rupă astfel acest lanţ al cauzalităţilor nefaste… ”lanţul slăbiciunilor”.
