Unele lucruri în viaţă se tac. Altele se vorbesc. E ca o binecuvântare. E ca un blestem. Depinde de context.
Cum să-i explici unui străin de pământul nostru în cuvinte, o doină suflată la nai? Nimic din ce voi spune mai jos, nici un strop din vreun cuvânt, nu va avea însemnătate, de nu veţi asculta ce vă propun aici. Să rupem din viaţa noastră o brumă de timp. Şi, prin suflul talentului unic numit Radu Nechifor, lăsaţi cuvintele mele să curgă, să completeze ce se mai poate, în timp ce-l ascultaţi. Şi se prea poate să fi exagerat niţel, se prea poate să fi depăşit vreo măsură în descrieri, recunosc, dar ştiu ce am întâlnit. Un uriaş potenţial într-un artist. Rar se îmbină vocea, esteticul, instrumentul atât de reuşit. Rar vezi toate harurile aranjate într-un ”burduf de treabă”, cum spun bătrânii pe la noi. Îmi era dor să reîntâlnesc valoarea. O mai avem. E printre noi.
Are siguranţa unui artist conştient de valoarea proprie, dar rătăcit în acelaşi timp în căutări. ”Desăvârşirea” e ca şi inexistentă în drumul unui artist, călăuză îi devine însăşi viaţa iar procesul durează atât cât el există. Unii dintre ei însă, sunt ceva mai norocoşi pentru că întâlnesc maeştrii devreme şi au şansa să fie ghidaţi spre… acolo unde trebuie… din timp. Atunci, ei nu mai bâjbâie, nu se mai rătăcesc de ei înşişi, nu se mai sacrifică timp, supărare, reproşuri, nu se mai ceartă cu ei înşişi, nu se mai îndoiesc decât în măsura firescului şi doar atât cât să transforme creaţia mai spectaculos. Mai profund. Mai autentic.
Cine s-ar putea încumeta să coboare într-atât de mult sunetul în cuvânt, să-i dea viaţă şi să-l facă să te pătrundă, pe tine spirit străin de locurile ancestrale româneşti, pe tine spirit străin de graiul nostru? Străin de simţirea adâncă şi extraordinar de profundă a celor care trăiesc de mii de ani aici sub taina lui acel ”aşa a fost să fie” pe care-l înţeleg atât de puţini. Cum să-i înveţi să vibreze în fiecare notă care iese din lemnul magic, să-i faci să simtă toată jalea pământului, tot dorul lucrurilor care l-au făcut să iubească ce iubim şi noi de atâta timp, uitat ca să mai fie măsurat. Cum? Prin ce artă? Cu ce atitudine? Prin ce mijloace? Cu ce instrument? Şi mai ales… în cât timp? Si cine are timp s-o facă sau mai ales… de ce ar face-o? E menire? E chemare? E… ce?
Se pare că suntem binecuvântaţi aici, nu ştiu cu ce măsură şi nici pentru ce merite se-ntâmplă asta, dar suntem.
Se nasc unii printre noi care vin parcă din alte lumi şi ne învaţă, ne curăţă moral şi sufleteşte prin artă, prin puterea sunetului sau a cuvântului, şi vin cu atâta echilibru interior şi lumină, vin cu atâta putere pozitivă, vin cu atâta generozitate, vin cu atâta bucurie că mesajul lor poate să prindă rădăcini, încât întâlnirea devine pur şi simplu un soi de lucru rar care se întâmplă o singură dată în viaţă, devine unică, lasă amprente adânci şi te schimbă.
Pentru mine, ei sunt acei Maeştri
Vin cu lucrurile de care ne este câteodată cel mai sete doar că nu ştim. Ori ştim, dar mai uităm, că suntem oameni, nu zei. Vin cu câte un strop din credinţă, iubire adevărată, suflet curat, vin cu daruri după care alergăm o viaţă întreagă şi pe care le găsim atât de rar. Ei, maeştrii despre care vă vorbesc atât de stângaci, vin cu toate acestea pentru noi şi le dăruiesc cu generozitate cui are puţin timp să-i asculte, şi mai ales să înţeleagă. Şi, pentru că suntem drogaţi de ideologii şi doctrine, pentru că suntem furajaţi doar cu artă de un anumit fel, când întâlnim accidental doar un strop din puritatea a ceea ce sunt aceşti artişti veniţi din altă lume… întrebările parcă devin inutile, iar locul cuvintelor este luat de mirare. Rămânem uimiţi. Unele lucruri în viaţă se tac. Medităm cel puţin o vreme la ele. Abia apoi le vorbim. Dacă le-am vorbi mult prea devreme, şi-ar pierde menirea.
Am tăcut mult timp după ce am avut şansa să-l ascult pe Radu Nechifor şi al său nai fermecat. Eram tentată atunci să spun ”nai magic”, dar, cunoscându-l un pic mai târziu, am ştiut că l-ar fi amuzat să pronunţ un astfel de cuvânt. Pentru că el nu crede în magie, ci în ştiinţă. Iar eu aş completa că în ştiinţa lucrului bine făcut care ajunge să se desăvârşească prin trudă. Prin sacrificiu. Prin efort. Spuneam mai sus că unele lucruri în viaţă se tac, iar altele se vorbesc. Eu astăzi aleg să vorbesc despre Radu Nechifor, pentru că există unele lucruri în viaţă care se întâmplă foarte rar, dar se petrec, lucruri din acelea pe care nu le înţelegi niciodată sau foarte greu şi puţin, lucruri din acelea ilogice şi fără noimă, dar puternice şi profunde care opresc timpul în loc, creează legături prin fire invizibile, te leagă acolo în acel moment lung timp… ceva mai lung decât suntem dispuşi aşteptând să ne treacă.
E ca un blestem.
Sau ca o binecuvântare.
Depinde de context.
Oricum nu-i pentru oameni slabi.
Iar Radu este unul din aceste ”lucruri”. Are harul de a face să se petreacă tot ce-am descris mai sus în jurul său. Şi, ascultându-l cum materializează aerul din jurul său prin sunete de nai fermecat, mi-am propus să pătrund taina aceea care începe să te frământe şi să îţi agite armonia, muzica sa fiind acel gen de energie care îţi tulbură fiinţa ca un vârtej într-o apă când răscoleşte piatra de pe prundiş şi nu mai vezi nimic limpede în jur. Am vrut să descifrez necunoscutul şi să descopăr cine este omul din spatele artistului, ce fel de intâmplări personale i-au ghidat destinul înspre astfel de alegeri, ce anume a făcut din el un talent, ce l-a format, ce l-a distrus, ce din viaţă anume i-a desfăcut fiinţa până la esenţă şi l-a adus în faţa noastră, a celor care, deşi nu avem calitatea să-l percepem, reuşim, totuşi, să-i vedem valoarea la modul brut. Şi am primit o parte din răspunsuri reconfirmându-mi-se oarecum, ori mai degrabă intuind decât având pe tavă tot răspunsul, că sufletele mari ca ale lui nu sunt născute doar şi atât. Ci sunt formate. De iubiri care ne golesc energia până la epuizare şi transformate apoi în coşmaruri. De pierderi sufleteşti profunde la vârste fragede precum cea a tatălui său, când artistul avea doar 17 ani, care lasă un gol imens fără putinţă de a fi umplut o viaţă-ntreagă, după. ”Ţi-e dor de tatăl tău?”, l-am întrebat cu jumătate de voce şi luată complet prin surprindere aflând ce taină ascunde în suflet, parţial când cântă… şi mi-a răspuns „Tot timpul, am avut o relaţie foarte strânsă”, mai apoi ”sunt un norocos, am o familie pe care mulţi şi-o doresc, nu ne-a lipsit nimic, dar, după moartea tatălui, am devenit oarecum responsabil pentru mama şi sora mea, mai mult moral, m-a responsabilizat… nu eram pregătiţi”. Am descoperit un suflet mare format de lucruri dureroare, dar vii şi profunde, am descoperit că are charisma care atrage nu doar partea spumoasă a celebrităţii, caimacul, sclipiciul, ci şi lipsa unei identităţi specifice celor dăruiţi cu un har, în cazul lui omul-instrument, ”aaaaaaaaaaa, ăla cu naiul” , îmi explica, râzând în pauza dintre două concerte, cum îl botează unii.
Născut la Mediaş, copilărit la Cisnădie, lângă Sibiu, a dat de gustul libertăţii probabil şi din cauza restricţiilor copilăriei, protejat în exces fiind de bunica din partea mamei la care a copilărit, cea care pierduse trei copii din patru, ”Eh, aşa erau vremurile atunci. nu prea ieşeam din curte, aşteptam să vină seara ca să fugim cu caprele pe deal, era evadarea supremă. Cred c-am rămas cu un soi de teamă de restricţii de atunci”, mi-a spus. Îi plăcea să sculpteze şi să picteze, dar în clasa a 3-a cumva destinul a făcut să aleagă muzica, şi-anume studiul la chitară. ”O învăţătoare de la Cisnădie, locul copilăriei mele, m-a selectat la clasă pentru cum cântam cu vocea, aşa mi-aş descrie începuturile în muzică, eram un soi de zdranga-zdranga la chitară toată ziua, spre disperarea alor mei care, paradoxal, ingineri fiind amândoi, nu mi-au îngrădit niciodată să fac asta, nu am simţit vreo presiune din partea lor. Eram foarte bun la matematică. Olimpic chiar. Puţini ştiu asta despre mine dar sunt un tip pragmatic”. A urmat admiterea la liceu şi şi-a spus că, dacă tot făcuse muzică până atunci, deşi ar cam fi vrut la mate-fizică, îmi mărturisea cu amuzament, şi-a pus îndârjirea în propria-i slujbă ‘ dacă tot am ajuns până aici cu sacrificii, mă voi apuca să studiez serios şi voi vedea ce va ieşi”. Aşa a ales Liceul de Muzică. Sigur că a avut dubii. De două ori. O dată atunci, cu admiterea la liceu, nefiind convins că a făcut o alegere potrivită, iar mai târziu când l-a întâlnit pe maestrul Zamfir.
Şi i le-am înţeles perfect, pentru că, în urmă cu foarte mulţi ani, mă prezentasem şi eu ca-ntr-o oglindă în faţa altor mari maeştri precum Dorel Vişan şi Vistrian Roman, dar pe un cu totul alt segment. Tot despre artă vorbim. Are acelaşi limbaj. Acolo se dă adevăratul răspuns în faţa valorii. O ai sau nu. E un examen identic cu cel din faţa publicului. L-ai făcut să plângă sau ai plecat mai devreme din sală. Acolo nu există dualitate, minciună, nimic artifical. Nu poţi machia elegant nici o critică. Exişti sau nu. ”Îmi amintesc primul contact cu publicul în clasa a IX-a de liceu, a fost cumplit”, îmi deapănă Radu povestea mai departe. ”erau zece oameni în sală şi şapte profesori, era o audiţie. Îmi tremurau la propriu pantalonii, genunchii, tot. profesorul de atunci nu mă considera pregătit pentru impactul cu un public, dar eu doream cu pasiune asta şi am fugit pe ascuns la alt profesor să-l rog să mă lase. Nu am murit, rodajul a venit în timp”, şi în timp ce-mi deapănă amintirile dragi i se luminează ochii şi chipul tot într-un fel aparte. ”Orice meserie, dacă o începi devreme, ai şanse mari să excelezi, să performezi. Eu nu prea exersam cât ar fi trebuit, e o meserie de sacrificiu dacă o înţelegi dar n-o-nţelegi la vârsta aia, frustrarea aia că ai fost forţat să o faci are efecte’‘. E pasionat despre ce descrie cu atât drag şi îmi dau seama că este un suflet împăcat şi mulţumit care a traversat drum lung până la identificarea cu ce este. În urmă cu ani, credeam şi eu la fel despre aceleaşi lucruri. Că dedici suficient de mult timp şi din tine, repeţi, exersezi, studiezi şi după o vreme, nu chiar când vrei tu, ci exact atunci când trebuie, apar şi rezultatele. Apoi treci la un alt nivel.
Acum nu mai cred la fel. Pentru că am altă experienţă, deja risc să afirm că Radu este acel soi de talent rar pe care nu-l poţi construi doar cu mult exerciţiu şi dedicaţie. S-au îmbinat în el nişte elemente greu de descris care nu respectă o reţetă. Sunt unice. Percepţiile sunt diferite. M-a lăsat să pătrund în culisele a ceea ce este el ca artist atât cât şi-a permis s-o facă. Un grăunte din el cel puţin tot ascuns va râmăne o viaţă întreagă de toţi cei apropiaţi. Aşa e firesc. Tainele astea din ei cei dăruiţi cu har, e bine, zic, să nu fie cercetate niciodată de nimeni. Oricât ne-am dori să cunoaştem mecanismele după care funcţionează ei, cei cu har. Am vorbit despre multe. Dacă ce are el se cheamă Har sau Vocaţie. Am ajuns greu la concluzii şi poate tocmai asta-i fascinant în ce-l priveşte. Mult mai matur decât te-ai aştepta. ”Vreau să îţi spun ceva. Am ales naiul pentru că e unul din lucrurile cele mai bune pe care pot să le fac. Nu sunt sigur că este singurul lucru, dar cu siguranţă e unul dintre ele. Acesta e cel mai tare aspect al vieţii mele de până acum. Să ai stilul tău de viaţă, care include ceva de care eşti îndrăgostit, e maxim. Tot restul se destramă, cupluri, certuri, părinţi, copii, pierzi averi, etc. dacă mă iei acum de aici din viaţa pe care o am şi mă pui printr-o magie pe cealaltă parte a globului, într-o ţară pe care nu o cunosc, nu ştiu pe nimeni, a cărei limbă n-o vorbesc, îmi construiesc un nai acolo. În momentul ăsta nu pot să mor. Am în mine tot ce am nevoie”. Pentru câteva clipe, l-am invidiat cu sinceritate, apoi m-am bucurat pentru el. Deşi el crede într-o lume pragmatică, în care ştiinţa defineşte totul, eu cred că naiul l-a ales pe el. Felul în care cântă trădează o sensibilitate aparte, iar ce aleg eu să văd din asta e doar măsura mea. ”Nu sunt un creator, eu doar exploatez nişte lucruri pe care le cunosc bine tehnic”, mi-a spus. Posibil să mă-nşel, mi-am spus la rându-mi. Sunt lucruri la care eu n-am mai ajuns ca artist. Nu le-am experimentat fiindcă nu am mai practicat de ani de zile. Când m-am justificat astfel, Radu mi-a spus că nu contează câtă experienţă de scenă acumulezi, e suficient puţină, dar adevărată, intensă, nu contează la ce nivel ai ajuns sau cât de mult timp ai dedicat artei… înţelegi.
O mărturisire frapantă
Vroia să se facă preot. Demult. Vroia să facă Teologia, dar şi-a spus că trebuie să fie 100% convins că asta vrea să facă şi, când şi-a permis pentru prima dată să gândească legat despre subiectul delicat al credinţei, pentru că până atunci îşi interzisese, s-a simţit prost in faţa lui însuşi pentru că îndrăzneşte să aibă dubii. ”Când începeam să pun întrebări în jur despre un subiect atât de delicat precum cel al credinţei, eu singur mă simţeam prost în faţa celor care aveau diverse reacţii, cum pot să pretind dubii despre asta. Probabil aici e jocul. începi să pui întrebări şi se pierde credinţa,. nu ştiu”. Sinceritatea e potrivită, dar cu măsură să fie. A ales în schimb muzica şi eu sunt bucuroasă pentru el şi pentru noi cei care avem şansa să-l ascultăm în concerte. Radu Nechifor a studiat la Liceul de Artă din Sibiu, apoi a plecat la Bucureşti şi a intrat la Conservator, unde l-a avut ca profesor pe maestrul Zamfir. Timpul mi-a fost prea scurt să-i pot smulge toate secretele şi, chiar de-aş fi făcut-o, nu cred să poată nimeni să-l multiplice. Când ajungi la un nivel avansat ca artist, cred că la fel stau lucrurile şi cu sinceritatea. E o dovadă de curaj transparenţa. ”Consider că nu trebuie să ieşi în faţă şi să spui bazaconii sau să faci ceva exagerat pentru a ieşi în evidenţă. Pentru mine nici nu contează prea mult dacă mă ştie lumea sau nu. Niciodată nu am ţinut cont de acest lucru. La urma urmei, faima nu face calitatea! Şi dacă ajungi la o anumită vârstă în care lumea te cunoaşte puţin câte puţin, de printr-un concert în Piaţa Mică, de prin alt loc, ai liniştea că cei care te-au cunoscut măcar îţi ştiu adevărata valoare şi calitate”, şi-a încheiat artistul confesiunile. Nici nu ştiu când au zburat două ore, nici de ce nu am reuşit să trec prin tot ce mi-am propus ca dialog. Dar m-am considerat onorată să avem un astfel de talent între noi, chiar de-i mai cunoscut ”afară” decât probabil acasă.
Vechi instrument, ancestral, naiul ar fi fost inventat, spune legenda, de însuşi zeul naturii la greci pe nume Pan. Mitologia spune despre Pan că ar fi fost protectorul turmelor şi păstorilor, jumate om, jumate animal, pândea nimfele adesea, iar una dintre ele, Syrinx, dorind să scape de urmăritor, s-a transformat în trestie. Se cunosc foarte multe denumiri şi indici ai flautului Pan la diverse popoare. Pandean Pipe, Panfluit, Panpipe, Flute de Pan, Flauto di Pan, Flauta de Pan, Biwabon, Buebalabala, Dedeco, Fieould, Galeveu, Gaopiti-piti, Kove, Muscal, P’ai siao, Qatra, Rondador, Sa fafir, Siculet Cristodou, Syrinx. În mormintele datând din epoca elenistică şi romană, la Tomis şi Calatis au fost descoperite inele pe care erau gravaţi fauni cu nai, bazorelieful dăltuit în peretele unui sarcofag din epoca romană descoperit în Oltenia, îl infăţişează pe zeul Pan cu un instrument asemănător celui din zilele noastre.
Primul atelier de confecţionat naiuri din Transilvania a fost inaugurat la Cisnădie de către Radu Nechifor, în decembrie 2008. Pentru confecţionarea unui nai, Radu munceşte timp de 3-4 săptămâni şi speră că va ajunge la un moment dat în care să poată să îşi câştige existenţa din pasiunea sa, pentru că cea mai mare parte a banilor se duc deocamdată pe materiale, bambusul folosit pentru naiuri fiind destul de scump şi foarte greu de găsit. Primele comenzi ale atelierului lui Radu Nechifor au venit din Coreea. În presa locală din Sibiu, la acea vreme se spunea că la inaugurarea atelierului a fost prezent şi maestrul Gheorghe Zamfir, care a testat personal naiul lui Radu, chiar dacă a spus că în cei mai bine de patruzeci de ani de carieră nu a schimbat naiul. Maestrul a fost mulţumit de rezultat, mai cu seamă că naiul a sunat foarte bine pe doină, „pentru că un nai se testează pe doină„, a spus Zamfir. „Radu a fost un student eminent, cu tot ce înseamnă acest cuvânt. Este făcut pentru aşa ceva. Eu sunt fericit că Radu a ajuns un om matur, dar are încă multe drumuri lungi şi spinoase de parcurs, multe elemente din viaţă pe care trebuie să le cunoască. Are păduri dese de străbătut, autostrăzi de parcurs, biblioteci de citit şi rugăciuni de spus. Sunt convins că o va face, pentru că el este exponentul războinicilor purtători de nai”, a spus atunci maestrul Gheorghe Zamfir despre fostul său student din Cisnădie.
Am avut şansa să-l ascult pe Radu la Sibiu, acasă, pe pământul în care naiul sună diferit, îmi place mie să cred. Eram cu ani în urmă fascinată de maestrul naiului Gheorghe Zamfir, cel care a transformat esenţa românească în marcă internaţională, cel care a vândut peste 120 milioane de discuri pe toată planeta şi are peste 190 de discuri înregistrate. Activitatea sa artistică a fost recompensată cu 120 de discuri de aur şi de platină pe toate continentele. În anul 2005 obţine titlul de DOCTOR ÎN MUZICĂ, cu calificativul “Summa cum laude”. Cel care şi-a pus amprenta şi pe Radu, în timp asistând reciproc la un schimb valoros maestru-ucenic, un schimb tacit bazat pe valori comune şi taine doar de ei ştiute. Citind despre legendă, am încercat să îmi imaginez ce i-aş fi spus de-l întâlneam vreodată faţă în faţă pe “Regele Naiului”, maestrul Gheorghe Zamfir, care a împlinit în aprilie 71 de ani. Mulţi ani, maestre, cu palma deschisă larg pe inimă vă doresc în numele tuturor celor care-i cunosc că vă iubesc, şi scoatem ”pălăria” în faţa dumneavoastră, dacă mă pot exprima plastic astfel, pentru tot ce aţi adus în vieţile noastre câteodată uscate. Bucuroşi că aţi transmis parcă un bulgăre de valoare indescriptibilă într-un nou viitor nume mare al scenei româneşti. Maestre, un ucenic demn de tainele a ceea ce cunoaşteţi tocmai a pornit frumos la drum în urma dumneavoastră, cu aceeaşi dăruire, talent, dorinţă de perfecţiune, cu aceeaşi ardoare, putere de muncă, voinţă şi determinare. Face săli să vibreze, uită lumea să soarbă din pahare sau să converseze stupid când sunetele lui încep să-i curgă prin fermecatele tuburi, umple inimile de bucurie sau tristeţe, de jale, de dor, de uimire, e genul de Om care sfinţeşte prin talentul său Locuri.
E poetic ce spun şi lipsit de pragmatism, ştiu, e poate chiar amuzantă descrierea pentru unii, ştiu şi asta. Nu-mi pasă, pentru că i-am văzut pe cei ce simt despre ce vorbesc, li se vede asta în ochi când respiră şi absorb sunetele lui Radu, sunt reduşi la tăcere, unii chiar lăcrimează, alţii doar ţin ochii închişi, se leagănă sau uită să clipească. Caut cuvinte doar să descriu ce am văzut, iar talentului sibian Radu Nechifor i-aş propune un concert şi la Bistriţa, multă putere de muncă în continuare şi să cucerească milioane de oameni şi cele mai mari scene din lume. Să nu se piardă de el însuşi, să nu se piardă între străini, ci doar să-i înveţe esenţa noastră românească, iar dacă poate apoi să vină aici să îşi găsească liniştea, bucuria, sufletul şi inima. Iar când va trage linie, la final, aşa cum facem toţi… să îşi îmbrăţişeze tatăl zâmbitor, acolo unde va fi să fie… pentru că ştiu deja că-i mândru peste poate de al său fecior şi-l însoţeste peste tot pe unde calcă, precum o mărturie a ceea ce poate produce acest pământ atunci când vine vremea.
