În frig şi noroi /
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din două hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.
(Cina de T.Arghezi)
Amatorii de senzaţii tari vor găsi cu siguranţă pe drumul ce leagă Ardealul de Ţara Românească numit Transfăgărăşan, la doar câţiva kilometri înainte de barajul de la Vidraru, sau după baraj (depinde din ce direcţie traversezi), un loc demn de cartea recordurilor. Iubitorii de situaţii limită şi adrenalină, vânătorii de legende şi spirite care bântuie în nopţi cu lună plină mai ales, vor fi de asemenea mulţumiţi. Ca să nu mai vorbesc de toţi cei care speră de-a lungul secolelor să găsească cel puţin un loc în România care să le vorbească în dovezi vii despre moroi, spirite ascunse în iarbă care bântuie noaptea prin păduri şi castele uitate de timp, vampiri, strigoi, fantome, năluci, ”arătări” şi lista cu denumiri ale ”întunericului” poate să continue la infinit.
Imaginaţie sau nu, dorinţă de senzaţional sau doar suflete mult prea sensibile şi dornice de senzaţional sau visătoare, nu vom ştii niciodată, cert este că în locul greu accesibil numit Poenari, Vlad Dracul şi-a lăsat amprenta cum numai firea sa sângeroasă putea să o facă, într-un mod unic, original şi plin de mistere învăluite în poveşti – legende, la fel de întunecate precum firea sa, descrisă în letopiseţele vremii răsucit şi clarificativ, defel sângeros ”marele apărător de dreptate”. Marele mister al lui Vlad Ţepeş, bătrâna cetate Poenari, îşi ascunde încă foarte bine secretele chiar şi astăzi, la peste jumătate de mileniu, în acelaşi peisaj sălbatic şi extrem de dificil de escaladat, pentru accesul căreia s-au construit 1480 de trepte din beton, care te fac să sufli greu după dese popasuri, şi te fac să depui plată în preţ scump ca să accezi la tainele de după zidurile roşiatice.
Fortăreaţa aproape inaccesibilă şi-a luat la timpul ei numărul de victime drept răsplată şi sacrificiu pentru îndrăzneala de a fi ridicată în mijlocul unei frumuseţi naturale, de o sălbăticie care îţi taie răsuflarea când ajungi la final de traseu, canonit ca de demoni după dificilul traseu pe cele numeroase trepte, obosit şi cu răsuflarea tăiată de la efort.
Cetatea Poenari cunoscută ca şi reşedinţă secundară a domnitorului din legende, a fost construită ca post de fortăreaţă împotriva otomanilor, fiind menţionată pentru prima dată într-un document emis de Ludovic al V-lea Postumul în 1453. Cetatea l-a inspirat până şi pe Jules Verne în crearea capodoperei Castelul din Carpaţi cu legende povestite de o româncă despre misterioasa cetate a lui Vlad Ţepeş. În prezent cetatea se află în stadiul de ruină, din acest motiv subliniam la început de poveste că iubitorii de senzaţii tari vor fi cu adevărat impresionaţi de locul bântuit nopţile, cum spun localnicii. Soldaţii care păzesc barajul de la Vidraru mărturiseau turiştilor curioşi că în anumite nopţi locul capătă fiori de gheaţă şi devine bântuit de energii din alte lumi, menite să te facă să nu mai calci altă dată nici măcar ziua pe acolo.
Nopţile acelea sunt cumplite, mărturisesc soldaţii, sunt primele semne că acolo există entităţi invizibile. Dar exact când eşti cât pe ce în punctul în care să crezi că totul este real şi aştepţi doar confirmarea supremă finală, paznicul de secrete de la intrarea în cetate vine să îţi desfiinţeze şi cele mai mici dubii că acolo chiar există ceva demn de filmele inspirate din legendele cu strigoi. Că de peste treizeci de ani de când lucrează în zonă, nu a văzut nici un fir de iarbă mişcat de vreo entitate din altă lume. Turiştii străini sunt cel mai greu de convins, nu vor să creadă sub nici o formă că acolo nu există nici o creatură băutoare de sânge. E plin de jurnalişti străini care vin de la mare depărtare să caute senzaţionalul. Şi cum vin aşa se duc. Unii dintre ei vin la cele mai inaccesibile ore din noapte târzie sau devreme dimineaţa când abia răsare soarele. E atât de greu să crezi că nu-i nimic, pentru că totul în jur îţi stă împotrivă. Scările suspendate pe coama subţire a stâncilor ca un şarpe perfect, adâncimea prăpăstiilor din jur de-o parte şi de alta a piscurilor, pădurile dese care foşnăie noaptea de sunete ciudate, pietrele reci şi de culoarea sângelui închegat, totul îi stă împotrivă minţii şi o face greu să creadă că locul e curat lacrimă şi nu aduce dovezi de necontestat căutătorilor.
Traversând culoarul îngust ca o potecă mi-am pus din nou ordine în suflet şi în minte, m-am retras în unul din cele două turnuri de apărare şi am stat aşa în linişte, cum obişnuiesc să fac în locurile înţesate de inedit. Aici cu atât mai mult era nevoie de o pauză ceva mai lungă, dat fiind aspectul legat de senzaţional şi poveştile localnicilor despre care auzisem din foarte multe poveşti de-a lungul anilor. Ca să nu mai pomenesc de indicaţiile pur tehnice din timpul urcuşului pe trepte, pe plăci mari de metal viu colorate, de-o parte şi de alta a traseului format din trepte, în care ţi se zugrăveşte legenda locului şi afli povestea reală a cetăţii. Prinzând de veste că Vlad era la anaghie, târgoveţii şi boierii din Târgovişte s-au răsculat împotriva domnitorului de drept, l-au prins şi l-au ucis pe unul dintre fraţii voievodului, Mihail. Moartea acelui Mihail a stat la baza cetăţii Poenari, pentru că revenind domnitorul pe tronul său , întărit cu puteri externe, i-a prins nu doar pe capii acelei răzvrătiri şi pe familiile lor, ci i-a arestat şi pe localnicii care au privit supliciul prinţului fără să intervină pentru eliberarea acestuia. Pe cei mai vinovaţi i-a tras în ţeapă chiar la mijlocul celor 1480 de trepte, ca să stea mărturie despre ce păţesc trădătorii. Pe ceilalţi i-a ridicat cu tot cu familiile lor, copii, femei, bătrâni şi i-a pus să ridice cetatea în două săptămâni. Erau Sfintele Paşti iar cetatea trebuia terminată în Duminica Tomei, a doua duminică de după Paşti. Letopiseţele spun căsute de oameni au murit la Poenari şi că acolo au fost lăsaţi să putrezească, fără a fi înropaţi, fără să li se facă slujbe.
Piatra a fost luată din râul din vale şi dată din mână ân mână, până sus iar cărămida a fost adusă dintr-o cetate vecină. Vlad urca munţii cu armăsari pe poteci de pământ bătătorit, nu a existat vreun drum cu scări vechi de piatră niciodată aici, actualele trepte datează din secolul nostru, anii 1965, când s-au efectuat sumare lucrări de restaurare, mai mult pentru accesul în cetate, decât de reconstrucţie completă.
La vremea aceea Ţepeş era înconjurat de duşmani şi probabil îşi căuta locuri mai sigure să-l ascundă. La poalele muntelui locuia bătrâna Hareşoaia care avea şapte fii, spune o poveste veche de-a locului. În vreme de restrişte Vlad s-a întors la cetate căutând loc de salvare dar turcii au aflat de el şi au pornit să-l urmărească. Cei şapte feciori din poveste i-au potcovit caii bătându-le invers potcoavele, sperând astfel să-i derute pe duşmani, inducându-i în eroare cu sensul de mers.Vlad a reuşit astfel să scape. Legenda spune că a reuşit să fugă prin tuneluri secrete săpate în munţi refugiindu-se la prietenii din Ardeal. Turcii l-au căutat degeaba. De la numele bătrânei Hareşoaia provine numele Hareş, aşa este satul de jos atestat. Mai târziu numele satului s-a schimbat în timp devenind Arefu.Tunelurile secrete au înfierbântat numele multora dar nimeni nu ştie exact unde se află şi nici dacă sunt reale.
Paznicul cetăţii refuză să creadă că ar exista acele tuneluri ascunse, dar chiar şi aşa străinii care vin aici ca să filmeze lucruri nevăzute sau doar simplii turişti care traversează poteca spre cetate pentru amintiri fotografice, au fost în fiecare an şi mai ales vara, în număr impresionant. Se spune că prin unele locuri s-au chiar făcut reale săpături, prin anii ’74 mai ales. Dar nici urmă de tuneluri. Cert este doar că Vlad şi-a răsplătit salvatorii, cei şapte fii ai Hareşoaiei, lăsându-le drept moştenire pe lângă nemurirea numelui şi toţi munţii din jur chiar până sus la Bâlea. Am avut astfel încă o dată dovada vie a zicalei bătrâneşti pur românească ce zice că omul sfinţeşte locul! Ei l-au sfinţit deopotrivă. Şi cei răi care au lucrat la zidurile de cetăţii până s-au rupt hainele de pe ei, şi cei buni care au demonstrat devotament domnitorului şi s-au salvat pe ei prin el.
Cetatea Poenari a devenit loc de pedeapsă şi surghiun pentru ”hicleni”, ca din a doua jumătate a secolului XVI să nu mai fie amintită în documente. Probabil părăsită sau distrusă cetatea a căzut încetul cu încetul în ruină. Avea o formă alungită cu ziduri groase de câte 2-3 metri şi cinci turnuri de apărare: patru rotunde şi unul prismatic. Cu toate că în ”Letopiseţul Catnacuzinesc” se spune că cetatea a fost ridicată din porunca lui Vlad Ţepeş care voia să-i pedepsească pe boieri, se pare că această întâmplare este legată doar de refacerea sau completarea cetăţii ulteriară. Tradiţia populară leagă numele cetăţii de legendarul domn Negru Vodă, căruia îi sunt atribuite şi cele douăsemne din apropierea vărfului de stâncă , urme parcă lăsate de nişte încălţări uriaşe. Deşi neprecizat încă, locul ar putea fi, după părerea unor cercetători, şi vestita Posada unde s-a desfăşurat în 1330 bătălia dintre munteni şi armatele regelui Carol Robert d’Anjou. Cert este că a mai târziu devine proprietatea familiei Vlad Dracul. Turnurile erau acoperite cu şindrilă, interioarele sunt pardosite cu cărămizi dreptunghiulare, se pare că la primul nivel ar fi existat chiar un cămin. Din motive de securitate uşa de acces în turn era la primulnivel iar intrarea se făcea prin intermediul unei scări mobile. Se presupune doar că retrasa cetate într-un loc atât de greu accesibil avea drept scop nu doar retragerea aici a familiei în vremuri de restrişte ci chiar a adăpostirii vistieriei ţării. retrasa cetate ar fi servit chiar pentru întemniţarea duşmanilor, loc de refugiu, depărtată fiind de drumuri comerciale.
Adevăr fragmentat, legendă sau realitate, cert este că locul îşi aşteaptă în continuare eroii moderni care să-i redea strălucirea de altădată şi dreptul la nemurire. Probabil elitele ţării păcătuiesc prin nepăsare şi încăpăţânarea cu care refuză poveştile profitabile în ciuda interesului pe care străinii îl au pentru subiect. Sau probabil legendele prind viaţă noaptea şi devin transparente de secrete doar pentru localnici, pentru noi cei născuţi pe teritoriul şi între graniţele vechilor locuri româneşti, botezate aşa ca într-un cod genetic neştiut, menit să fie cheie misterioaselor porţi care păzesc intrarea în adevăr, în tunelurile de sub munte şi în adevărata personalitate a celebrului Vlad Ţepeş.
Pentru că adevărul este întotdeauna unul singur şi este dreptul fiecăruia să-i dea de capăt ori poate doar al celor drepţi, nevinovaţi şi necuvântători. Dar dai întotdeauna plată scumpă pentru el. La finalul celor 1480 de trepte vă veţi convinge singuri.
(fotografiile autoarei)
