Mă aflu încă sub fiorii unei întâlniri aparte. După astfel de întâlniri te învăluie tăcerea. Dă năvală peste tine tăcerea şi abandonezi tot. Aparat de fotografiat, aparat de filmat, dialogurile superficiale cu amicii, tot ce ţine de mărunţenia umană a acţiunilor zilnice de fiecare clipă. Nu te mai simţi vrednic să capturezi nici o imagine, altfel decât prin simţurile cu care te-a înzestrat universul, alegi doar să îţi umpli inima de trăire şi ochii de frumos. Sunt opere de artă vii la care ar trebui să aibă acces doar profesioniştii, nu novicii. Adică eu. Doar ei ar trebui să aibă dreptul să captureze în imagini minunea. Vorbesc stângaci despre întâlnirea cu Transalpina. Cum să descriu indescriptibilul?
Cea mai înaltă şosea montană din România.
Locul în care pământul se sărută cu cerul.
Vatra duhurilor.
Drumul de deasupra norilor.
Drumul regelui.
Poteca Dracului.
Sunt doar câteva dintre denumirile magicei Transalpina care stă de vorbă cu norii în Carpaţii Meridionali. Pornind de la principiul că ar fi păcat să plecăm în vizite peste graniţele ţării doar de dragul modei şi al trend-urilor, fără să ne cunoaştem în primă etapă minunile dintre propriile graniţe, mi-am propus să fac un ciclu de reportaje mai mult sub formă de descrieri, în magia ţinuturilor româneşti scăldate de atâta istorie cât sufletul nostru nu poate să pătrundă decât dacă se deschide. Ori ca să se poată deschide trebuie să poată simţi. Iar ca să poată simţi trebui să audă, să ştie, apoi să cunoască şi într-un final să pornească în cercetare, în experienţă, în orice îşi propune să străbată dar cu o singură regulă: să se lase uimit. Când îţi permiţi luxul uimirii, se cheamă că ai atins misterul experienţei, iar lucrurile exterioare şi-au atins chemarea. Ne putem confrunta cu un singur risc: cel al dezamăgirii în caz că poate descrierea a fost mai frumoasă decât realitatea.
Dar mă îndoiesc că vă voi dezamăgi prin propunerea locurilor pe care aleg să vi le descriu. Mă îndoiesc că Transalpina poate să dezamăgească. Dacă s-ar întâmpla aşa un lucru rău s-ar chema că nu mai avem suflet. S-ar chema că ne-am transformat în ani de simţiri atrofiate, în nişte fiinţe monstruoase despre care prefer să cred că nu există.
Istoric
Un drum absolut spectaculos. Cu o istorie demnă de romane. Începuturile acestui drum sunt încă neclare dar cum legendele au farmecul lor, iată un motiv în plus să-l traversăm. Unele surse susţin că Transalpina a fost construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa, pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 şi reablitată de nemţi în al II-lea război mondial după care a a fost uitată. Despre perioada ei romană se spune că ar exista şi dovezi că drumul a fost construit prima dată de romani în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărţile istorice este trecut sub denumirea de ”coridorul IV strategic roman”. Potrivit altor surse , există şi o legendă care spune că la final de secol XVIII şi început de secol XIX fiecare familie din zonele învecinate a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale acelor vremi.
Ce ştim cu siguranţă astăzi este că dacă un timp drumul vechi de piatră cu paşi de romani, daci, nemţi sau saşi chiar, a fost uitat, inaugurarea oficială a fost făcută de regele Carol al II-lea în anul 1935, în perioadsa interbelică. Probabil faptul că a fost uitată şi a devenit un drum greu de parcurs a ajutat Transalpina să-şi păstreze neatinsă sălbăticia şi farmecul aparte pe care puţine locuri din ţară îl mai au. Parcă îmi imaginez sandalele romane târâte prin praful pietrei drumului, şi sunetul copitelor de cai, şi caprele cu oile dacilor căţărate printre stânci că te uimeşti singur şi acum în 2011 de dibăcia cu care pot să se strecoare prin culoarele de stâncă ascuţită, şi să se hrănească la asemenea altitudini. Laolaltă cu acvilele.
Cu marmotele. Este probabil printre puţinele drumuri din lume care taie crestele montane şi se joacă naiv cu norii într-un peisaj demn de cartea recordurilor sau de filmele spectaculoase cu acrobaţii în care nu ai nevoie de efecte speciale, pentru că peisajul în sine este cel mai teribil dintre toate efectele posibile.
De ce să mergeţi pe Transalpina? Pentru că, aşa cum spun toţi cei care au străbătut-o, Transalpina este unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Pentru istoria plină de legende a zonei. Pentru peisaj. Pentru confortul maxim de care te bucuri într-o perfecţiune lină. Pentru bucuria sentimentului că te iei la trântă cu fiinţele de poveste, care locuiesc în văzduh. Pentru ca este un traseu foarte puţin cunoscut şi care rivalizează sau chiar învinge spectaculosul, la vremea sa, Transfăgărăşan. E mult mai sălbatic. E mult mai spectaculos. Merită nota 10 pentru peisaje, aerul de aventură şi mister. Transalpina fascinează. Dacă doreşti senzaţii şi mai extreme decât ce am descris e cel mai indicat să o străbaţi cu bicicleta sau cu motocicleta. Caravane întregi de străini o brăzdau în urmă cu 48 de ore.
Echipe întregi de biciclişti făceau antrenamente pe serpetinele întortocheate. Credeam că nimerisem printre ei accidental, în plină competiţie. De fapt doar tranzitau. Şi în scurtele opriri prin parcările semiamenajate ori parţial pregătite să-i găzduiască, se vedeau opriţi în drum de peisaj, năuciţi de atâta frumuseţe.
Transalpina este cel mai înalt drum rutier din România şi chiar din întregul lanţ al Munţilor Carpaţi, atât din România cât şi din afara ei, atingând altitudinea maximă în Pasul Urdele 2145 m. Şoseaua traversează Munţii Parâng de la N la S fiind paralelă cu Valea Oltului şi Valea Jiului aflându-se între acestea. Deşi este mai înaltă mai veche şi mai frumoasă decât Transfăgărăşanul, este paradoxal mai puţin cunoscută pentru că, Transalpina, cu toate că este catalogat drum naţional, DN 67c (parţial), nu a fost până în 2009 niciodată asfaltată.
La mijlocul lunii iulie 2011 Transalpina era asfaltată în proporţie de peste 98 % iar până la finalul lui 2011 va fi în totalitate reabilitată. Porţiunea cea mai frumoasă a Transalpinei dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este acum integral asfaltată. Dinspre Sugag spre Obarsia Lotrului mai erau de asfaltat doar 3 Km intre coada Barajului Oasa si intersectia cu drumul 106N ce duce la Paltinis care deja s-au finalizat la final de lună iulie. La acestea se mai adauga cei 5,5 km neasfaltati dintre Sugag (respectiv Dobra) si Jina. Se lucreaza pe intreg traseul la montarea parapetilor si la amenajarea scurgerilor de ape de pe versanti. In lucru este si drumul de legatura cu Transalpina DN7A pe portiunea dintre Obarsia Lotrului si Statiunea Vidra. Dacă doreşti un traseu de o singură zi şi porneşti dimineaţa devreme la ora 6.00 din Bistriţa, cum am făcut-o noi, faci aproximativ cinci sau chiar şase ore, depinde de trafic. Ruta este cât se poate de bună ca drum, se pot alege variante multiple, noi însă am parcurs direcţia Cluj, Alba, Sebeş apoi la dreapta spre Novaci.
Dacă îţi laşi timp să savurezi traseul, cu opriri dese, şi dacă vremea o permite, se poate campa sus în staţiunea Rânca unde multitiudinea de pensiuni care răsar de la an la an, ofera multiple variante de cazare la preţuri şi condiţii diferite. Să nu uităm că iarna aici se schiază, sunt trei pârtii practicabile iar zona este abia la început ca dezvoltare şi potenţial turistic.
Ce m-a fascinat dincolo de perfecţiunea peisajului în continuă schimbare este cât de mult se practică încă, oieritul. Comparativ cu alte locuri străbătute în lung şi în lat, pe Transalpina e plin de pâlcuri de oiţe cu ciobănaşi ca în legenda Mioriţei. Prima dată rămâi mirat cum pot fi la o atât de mare altitudine, apoi te întrebi cum rezistă într-un aşa climat de divers, cu schimbări de temperaturi foarte rapide şi la diferenţă mare de grade. Muntele e munte, nu se dezminte. De prinzi furtuni sau vreme rea se cheamă că şi vara e bine să ai ceva haine la tine pe care le porţi obligatoriu iarna. Pentru ca bate un curent al naibii de muşcător când se porneşte, şi poate fi curat ca lacrima pe cer fără un strop de nor dar frigul muşcă din carne, te doboară, aşa că poţi uita de săndăluţe, bretele la rochiţă şi pantalon scurt. Punctul cel mai înalt situat pe Transalpina la Pasul Urdele este la cota 2145 m. Se află mai sus şi decât Transfăgărăşanul, drum alpin, închis pe perioada iernii. Un aspect foarte important este că drumul e accesibil oricărui tip de autoturism. Într-un cuvât chiar merită să faci un efort să îl străbaţi, orice silabă în plus e de prisos. Chem poeţii şi artiştii şi barzii vremurilor actuale, să o preamărească. Poteca zic. Vorbind arhaic e o potecă adaptată la tehnologia actuală. Aştept cu mult interes să fie vizitată de echipa de la Top Gear care ne poate oferi cea mai bună promovare, adică cei care au fost şi pe Transfăgărăşan.
Un titlu gen: Top Gear on Transalpina highest Romania road ar face mai mult decât celebră Transalpina, mai mult decât orice altă campanie publicitară. În urma vizitei pe Transfăgărăşan a celor de la Top Gear Transfăgărăşanul a fost clasat în primele 13 cele mai spectaculoase drumuri ale lumii iar Nicolas Cage a venit, cum bine ştiţi, să filmeze o parte din filmul Ghost Rider II pe Transfăgărăşan. Dar cu o singură condiţie: ca până atunci să ne mai civilizăm niţel, să nu aducem la pachet cu noi gunoaiele tipic balcanice, dezmăţul fonic şi comportamentul excentric pe care îl avem din belşug nativ, atunci când din păcate dorim să ne facem remarcaţi la modul aberant.
Până atunci însă, v-aş lăsa, de ar fi cu putinţă să vă deplasez printr-o teleportare simplă fix în punctul cel mai înalt al Transalpinei, într-o buclă de ceaţă care se pregătşte să se retragă elegant în linişte, dezvăluindu-vă minunea din imagini greu de descris în cuvinte, care să vă pironească locului în marginea prăpastiei montane cu ochii uimiţi lăcrimând aproape de la curentul din creste amestecat cu lacrimile proprii, ca să nu mai ştii exact cauza de-i emoţie sau frig, frison sau spaimă, bucurie sau groază, pironiţi în tăcere şi nemişcare aşa cum am zărit în treacăt turişti străini care opriseră să facă fotografii sau să îşi potolească setea, uitând de ce s-au dat jos din maşină. Încremeniţi în tăcere şi nemişcare.
Cu mâna pe jumătate pornită spre gură, rămasă aşa cumva într-o mişcare suspendată, nedefinit, neterminată…doar privind. Cu chipul încremenit de atâta frumuseţe sălbatică. Fără să respire aproape. E ca o rugăciune emoţia aceasta la care am asistat ca spectator o dată năucită eu de impact, apoi asistând la efectul ei asupra celorlalţi. E tare greu de povestit. Asta mi-aş dori cadou, să vă pot face. Să vă teleportez acolo preţ de câteva minute.
Să simţiţi indescriptibilul.
Să vă definiţi singuri îndefinibilul.
Să exprim prin simţurile voastre inexprimabilul.
Şi apoi să ne zâmbim dcă ne întâlnim pe stradă într-un fel anume, ştiind doar noi de ce zîmbim şi de ce am văzut, doar după zâmbet să ne recunoaştem, din priviri, ştiind cu toţii exact după ce am experimentat. Şi să tăcem apoi…
(fotografiile autoarei)
