Potrivit legendei, un tânăr rătăcit în deşert şi însetat din cale afară a dat peste un izvor cu o apă delicioasă, limpede ca un cristal. Apa era atât de dulce încât şi-a umplut cu ea plosca din piele pentru a i-o aduce bătrânului înţelept căruia îi era învăţăcel. După o călătorie de 4 zile, tânărul a ajuns în sfârşit în faţa învăţătorului său şi i-a dăruit apă, lăudându-i din cale afară gustul minunat. Bătrânul a sorbit cu poftă din ploscă, a zâmbit încântat şi i-a mulţumit ucenicului său pentru dar. Apoi, tânărul s-a îndreptat fericit către casa sa.
Ceva mai târziu, bătrânul înţelept i-a înmânat plosca unui alt învăţăcel, cerându-i să îşi spună părerea. Ucenicul a dat să guste din apă, dar a scuipat-o imediat, dezgustat. Se pare că apa devenise stătută din cauza învelişului de piele al ploscăi. Nedumerit, învăţăcelul şi-a întrebat maestrul: „Învăţătorule, apa este groaznică. De ce te-ai prefăcut că îţi place?”
Bătrânul i-a răspuns cu un surâs pe faţă: „Tu ai gustat numai apa. Eu am gustat darul. Apa a fost la rândul ei doar o ploscă conţinând un simţământ de iubire şi nimic nu poate fi mai dulce!”
Adeseori, mânaţi de setea noastră de a aduna obiecte, bani şi bunuri materiale, uităm să preţuim adevăratele cadouri care ni se oferă. Cadouri cu atât mai preţioase cu cât nu ascund, ci dezvăluie minunile existenţei care ne justifică viaţa. Un dar autentic ne oferă ceva ce nu se poate cumpăra sau măsura, adică iubire, recunoştinţă sau inocenţă.
