Un fenomen natural extrem de rar face impresii într-un colţ uitat de lume, rătăcit între dealuri şi nume de sătucuri vechi, cu case mărunte, garduri pictate de timp şi lipsuri de zi cu zi, cu gospodării locuite de oameni nevoiaşi. O spun fără reţinere, pentru că, dacă făceam excursia pe timp de noapte, mi-ar fi scăpat detaliile feţelor obosite, dar obişnuite paradoxal cu străinul, care le străbate uliţele şi potecile în calitate de turist. Mi-ar fi plăcut în totalitate fenomenul geografic rar spre care ne îndreptam, dacă maşina nu mi-ar fi fost asaltată de feţe tuciurii de copii de romi, desculţi, cerşind ca într-un soi de agonie; aproape că nu-i mişcai de pe asfalt, mai mai să-i calci, imuni complet la refuzuri sau ameninţări. A fost miez de zi când am traversat locul spre Vulcanii Noroioşi. Nu vreau să vă descurajez. dar e un prim impact de care nici un turist nu e scutit, iar noi cu atât mai puţin.
După ceva mai multe sute de metri, chipuri ponosite de timp şi muncă, îmbătrânite prea devreme parcă, priveau de după capetele gardurilor la maşinile rare care traversau drumul spre vulcani. Şi probabil aşteptau calmi să ne vadă deruta, ştiind că ne vom rătăci cu siguranţă. Pentru că, dacă excelăm în ceva în ţara noastră la orientare turistică, atunci e lipsa de indicatoare eficiente. Sunt doar realistă. E nevoie de un puţină răbdare ca să nimereşti locul, puţină curiozitate şi stoicism. Dar până la urmă totuşi merită. Ajungi. Găseşti. Descoperi. O poiană din Lună. Aşa i-as spune. Peisaj selenar e deja perimat ca termen de descriere, poiana din lună mi s-a părut mai potrivit, privind în premieră solul crăpat brăzdat de şanţuri adânci care se modifică la cea mai mică schimbare de climă. La nici o vizită locul nu mai are aceleaşi puncte de reper, la nici o următoare vizită locul nu mai pare ceea ce este acum. Sau deja a fost.
Pentru că, de săptămâna trecută de când am poposit acolo în comuna Pâclele Mari, e deja posibil să mai fi trecut ceva ploi răzleţe care probabil fac locul schimbat. La intrarea în platoul cu vulcanii, te întâmpină un domn bărbos şi sobru care vinde bilete la o măsuţă din lemn verde, nu vorbeşte multe, te cercetează din priviri scurt şi pătrunzător, iar dacă vorbeşti de Internet, laptop şi semnal wireless, ca să citească ce urmează să relatezi cu mândrie, făcându-i şi mai cunoscută zona, îţi râde aşa cumva sec şi ironic în faţă: ”apoi domnucă dragă, noi aici suntem cu vacile pe câmp şi caprele, ce vorbeşti dumneata colea?”…şi renunţi să mai faci conversaţie. Nu înainte de fi pus în gardă totuşi că fumatul e interzis că altfel explodezi. Prima dată am crezut că face glume nereuşite, supărat fiind că am îndrăznit să conversez. Pe urmă am înţeles când am făcut filmarea bulelor de gaze care bolborosesc în limba lor, din mâlul gros. Treci de poartă şi te rezumi la un salut scurt la întoarcere care oricum nu-l scoate din seriozitate şi nici suspiciune.
După ce treci însă de poartă, la vreo cincizeci de metri se deschide în faţă un platou în pantă destul de generos, cu zeci de nuanţe ale solului de la un gri închis spre auriu chiar. O lume inedita în care pe măsură ce pătrunzi faci conexiuni tot mai dese cu începutul vieţii pe această planetă probabil, sau cu alte lumi în care nu există vegetaţie,nimic din ce ne este familiar cu termenul de ”afară”. Merită doar şi pentru asta să faci o deplasare până la Vulcanii Noroioşi, pe care dacă norocul să-i surprinzi pe la apus de soare când locul e scăldat într-o lumină care întăreşte senzaţia stranie că te afli intr-o dimensiune paralelă, atunci veţi întelege de ce se spune despre fenomen că este unic în ţară şi extrem de rar în lume.
Termenul de vulcan noroios specific pentru literatura de specialitate, defineşte o erupţie bruscă sau lentă de noroi, însoţită de emanaţii de gaze sau chiar de petrol. Vulcanii noroioşi au fost remarcaţi pentru prima dată la noi în ţară la Berca, judeţul Buzău, de către francezul H.Cognand, în anul 1867, cu ocazia unor prospecţiuni petroliere. Mai târziu au fost descrişi în 1883 de Grigore Cobălcescu, în 1890 de Grigore Ştefănescu şi în 1965 de Mircea Peaha cel care reuşeşte să întocmească şi o lucrare de sinteză.
Fenomenul de vulcan noroios este cunoscut acum în întreaga lume şi se deosebeşte de vulcanii prorpiu zişi, prin produse de erupţie, formă şi dimensiune. Ei iau naştere datorită erupţiei gazelor naturale, a mişcărilor seismice şi chiar a emanaţiilor postvulcanice.
Vulcanii noroioşi pot fi clasificaţi în trei mari categorii după felul apariţiei:
– vulcani noroioşi datoraţi eruptiei gazelor naturale
– vulcani noroioşi datoraţi emanaţiei gazelor vulcanice
– vulcani noroioşi de origine seismică
În Subcarpaţii Buzăului vulcanii noroioşi se datorează ca apariţie emanaţiilor de gaze din zonele cutate şi faliate ce aduc la suprafaţă noroi. În zona Berca Arbanaşi, se găsesc la suprafaţă trei areale cu vulcani noroioşi, acestea fiind denumite Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Pâclele de la Beciu. Ploile torenţiale, despăduririle intense, alunecările de teren profunde sau de suprafaţă, scurgerile de noroi, dau întregii depresiuni un aspect bizar, selenar. La acestea se mai adaugă faptul că aici se întâlnesc o serie de plante rare. Un exemplu este Gărdurăriţa (Nitraria Schoberii), o plantă extrem de rară din Asia Centrală, ce se găseşte la limita vestică a arealului, aceasta fiind unică în ţară. Se mai întâlnesc de asemenea şi asociaţii vegetale caracteristice silvostepei sudice cum ar fi: collilia, pirul stepic, iarba de sadina, riscuţa de primăvară, soschiul.
Pâclele Mari se află la o altitudine de 322 m şi au o suprafaţă de 22 ha, Pâclele Mici se află la o altitudine de 341 de m şi se întind pe o suprafaţă de 16,5 ha, iar Pâclele de la Beciu se află la o altitudine de 280 m şi suprafaţa ocupată de acestea este de 20×40 mp.
Se cunosc pe glob un număr de aproximativ 1100 de vulcani noroioşi întinşi în Europa, Australia, Caraibe şi Trinidad, dar cei mai spectaculoşi probabil sunt cei din apele mării Norvegiei, Caspică şi Barents. În Europa sunt extrem de puţini vulcani noroioşi pe continent, celebrii fiind cei din Azerbaidjan. Dar nu e necesar să ne deplasăm aşa departe, pentru că la Buzău minunea naturală ne-a binecuvântat teritoriul cu fenomenul rar pe care l-am descris mai sus. Doar curiozitate să avem, dorinţă de aventură şi sănătate. Nu îmi pot imagina prea bine cum poate să arate locul iarna şi nici n-am intrebat. Poate ne veţi relata dvs. în caz că veţi ajunge.
(fotografiile autoarei)
