Toată lumea o ştie de Pis. Este o femeie care ţine extrem de mult la bunul simţ. Face parte din vechea gardă a cunoscutului antrenor de handbal Gheorghe Tadici, sub comanda căruia echipa din Zalău a câştigat o cupă europeană. A jucat alături de nume sonore ale handbalului românesc, a pus bazele unei asociaţii sportive, creând două echipe de copii, este arbitru de talie naţională şi, mai nou, e antrenorul de la CSM Bistriţa. A fost numită în locul celui care odată i-a fost antrenor. Deşi sufleteşte îi este greu, Pis vrea să ducă lupta pentru handbalul feminin bistriţean mai departe. Bistrita24 vă prezintă un interviu cu extrema dreaptă a echipei Silcotub Zalău din perioada de glorie, Pis vorbind despre trecutul ei, cu rele şi bune.
Reporter: Când aţi avut prima întâlnire cu handbalul?
Carmen Mican: Eram în şcoala generală… Am copilărit în Cuzdrioara, acolo am făcut primele clase. În acea vreme, la Dej era o şcoală, nu era sportivă, dar se făcceau clase cu profil sportiv. Erau două clase pentru sportivi, handbal la fete şi fotbal la băieţi. Cum am fost fată, via handbal… Aveam 11 ani, era în 1977, când am intrat în clasa a V-a la Şcoala Generală nr. 1 din Dej. Ideea claselor sportive a fost cam destinată copiilor de la ţară, a fost un fel de experiment. Ei sunt mai cuminţi, mai responsabili, mai liniştiţi decât cei de la oraş, nu? Se dorea crearea de sportivi de performanţă. Aşa am ajuns la oraş. Părinţii mei voiau să fac şcoală la oraş, tata ar fi vrut să fac fotbal, dar dacă nu am fost băiat…
Rep.: Cum se învăţa handbal în anii ’70?
C.M.: Să nu credeţi că aveam săli, vestiare şi duşuri. Nici vorbă, nici bascheţi nu aveam. Era greu, dar cui îi păsa? Oricum, nu ştiam mai mult. Ne antrenam afară, pe ciment, zi de zi. Aveam un program foarte încărcat. Am intrat în performanţă fără să ştiu. Când am terminat clasa a VIII-a, m-am despărţit de antrenorul de la şcoala generală, apoi am continuat handbalul la Clubul Sportiv Şcolar Dej, cu Mihalifalvi Ernest. Nici aici nu am avut sală, aceleaşi condiţii, jucam pe zgură, toate eram belite la genunchi şi-n coate, dar nu a contat, performanţa a mers mai departe.
Rep.: Cum aţi ajuns la Bistriţa?
C.M.: Îmi amintesc că în 1982 a avut loc turneul final cu junioarele I la Dej, au fost ceva probleme din cauza inexistenţei sălii, antrenorul m-a luat pe mine şi încă 5 jucătoare şi ne-a adus la Bistriţa, la Gloria. Aşa am ajuns eu aici. Am jucat şi la Gloria Bistriţa şi la CSS Bistriţa, junioare I. Prima mea medalie importantă a fost cu junioarele I de la CSS Bistriţa, la un turneu final. Am avut rezultate bune şi cu echipa de la Dej, la campionate judeţene. Am stat un an la Bistriţa şi am plecat la Zalău, la echipa lui Gheorghe Tadici.
Rep.: Cum e să lucrezi cu Tadici? A fost cam hulit, cel puţin în ultima perioadă…
C.M.: Este un om de excepţie şi un antrenor remarcabil. Nu trebuie să vorbesc eu sau alte colege, se văd rezultatele. Poveştile cu şi despre el sunt mult prea umflate. Este un antrenor mai sever. Oferă, dar şi cere. Tu, ca sportiv, ce ai de făcut?! Muncă pentru rezultate, iar munca implică satisfacţii. A ajuns să-mi fie antrenor datorită antrenorului meu cu care am plecat de la Dej la Bistriţa, erau prieteni. Am plecat la Zalău, în 1984, eu cu Artemiza Bărtaş, Adriana Morar şi Aurica Mihalifalvi, soţia antrenorului. În 1986, m-am căsătorit şi am jucat cu numele de Goarnă, soţul meu fiind şi el sportiv, de lupte greco-romane.
Rep.: Aţi prins perioada de glorie a echipei Silcotub Zalău…
C.M.: S-a muncit mult pentru rezultate. În vara lui 1984, Zalău a promovat pentru prima dată în Divizia A. În acea vreme, în top erau echipele Chimistul Râmnicu Vâlcea şi Ştiinţa Bacău. Bacăul avea o echipă monumentală. Soţia lui Tadici, fosta Elena Văcaru, componenta lotului naţional, era centru, aici era senzaţională. Multe lucruri le-am furat, mă uitam non-stop la meciuri. Mă uitam şi furam mişcări. La Bacău erau două extreme care se înţelegeau din priviri… ma gândeam cum fac, cum reuşesc… după multă muncă am reuşit şi eu şi Maria Cena să facem acelaşi lucru şi am avut rezultate.
Timp de 2 ani, Zalăul a stat în prima divizie, apoi iar a retrogradat. După multă muncă, a revenit pe prima scenă a handbalului bistriţean şi a jucat în Cupele Europene. Am câştigat City Cup în 1996.
Rep.: Aţi vrut vreodată să renunţaţi? Aţi avut pauze?
C.M.: Nu am vrut să renunţ niciodată. Am întrerupt atunci când s-a născut fiul meu, Andrei. Două sezoane am fost la Autonova Satu Mare, tot prima divizie, iar în 1998 m-am reîntors la Bistriţa, la Raal. Aici am fost colegă cu Mihaela Senocico, joacă acum al U Jolidon, cu Geta Vârtic, Gabi Gubesch, care a jucat prin Spania, Diana Mititean care acum este model de fittness, Daniela Moldovan, Ina Vasiliu, Crina Suciu, care acum lucrează la ISU BN, sau Claudia Chiorean. Am fost o echipă tare, dar, din păcate, problemele financiare au pus punct handbalului bistriţean de atunci. Echipa s-a destrămat, fiecare a mers pe drumul său.
Rep.: Aţi fost colegă şi cu Steluţa Luca, Vali Beşe sau Alina Măerean…
C.M.: Da, am fost împreună la Zalău. Vali şi Alina erau de-ale mele. Pe Steluţa un pic am prins-o. A fost o perioadă când au venit şi-au plecat de la Zalău, foarte multe jucătoare. Vali Beşe a fost un copil când a venit la Silcotub, m-am ataşat foarte mult de ea, era ca sora mea.
Rep.: Cum e cu arbitrajul? V-aţi oprit?
C.M.: Am intrat în arbitraj, după ce am terminat cu jucatul. Am făcut cuplu cu Ioan Coroban, care din păcate nu mai este printre noi. El era şeful Colegiului Judeţean de Arbitri, până şi candidat pentru competiţiile internaţionale, însă nu a fost omul culiselor. A avut foarte multe idei şi multe dorinţe pentru handbalul bistriţean, dar n-a fost să fie. Am arbitrat 3 ani de zile cu el, apoi mi s-a dat de înţeles că brigada mixtă nu e apreciată şi am ieşit, apoi Nelu a continuat cu Ioan Aldica. Am lucrat o perioadă la Radiatoare.
Rep.: Proiectul Handsport este susţinut?
C.M.: A fost dorinţa lui Nelu să facem ceva. Împreună am pus bazele acestui club de sport, în 2007, dar el s-a stins. Nu mă las, avem două grupe, băieţii de care se ocupă Ioan Aldica şi fetele de care mă ocup eu şi mai nou şi colega mea, Loredana Buf. Sunt şi antrenor la CSM Bistriţa, din păcate, însă ne confruntăm cu probleme financiare.
Rep.: O paralelă între handbalul de pe vremea lui Mican cu cel de acum…
C.M.: Pe vremea mea erau 5-6 echipe tari, diferenţa în clasament fiind extrem de mică. Acum există Oltchim Râmnicu Vâlcea şi restul lumii. Din păcate, banii sunt cauza tuturor problemelor. Nu mi se pare întocmai corect ca sportivii să fie interesaţi doar de latura financiară. Într-adevăr, dacă nu eşti plătit, nu stai, dar trebuie să lupţi pentru ceva, pentru echipă, pentru colegi, nu doar pentru partea materială. Una peste alta, este foarte multă agresivitate în handbal. Eu am învăţat să joc un handbal curat, eu şi colegele mele din generaţie putem vorbi doar cu julituri. Noi nici nu ştiam ce înseamnă bine fisura de menisc, darămite de încrucişări de ligamente sau alte probleme.
